Trăind cu zeii

… ne putem apropia de paradis numai dacă învățăm să trăim așa cum se cuvine cu semenii noștri.

Neil MacGregor

Urmele pe care le lăsăm pe acest Pământ poartă cu ele amintirea strămoșilor noștri. În gesturile, cuvintele sau credințele noastre din prezent se află rămășițele unor comunități pierdute în timp, dar încă vii prin poveștile pe care ni le-au transmis, povești dezvăluite de cercetările arheologice sau de comorile ascunse prin muzeele lumii. Gândită ca o fascinantă călătorie de-a lungul istoriei umanității, această carte ne prezintă nu doar locuri încărcate de semnificație religioasă sau obiecte pe care diferite popoare ni le-au lăsat moștenire, îmbogățind astăzi colecțiile unor instituții culturale ca British Museum, ci și activități umane, stiluri de viață, credințe și civilizații.

Identitatea unei comunități se construiește în condițiile împărtășirii acelorași ritualuri, precum și reprezentării unui imaginar colectiv. Apartenența la un grup este determinată în mare măsură de modul în care ne proiectăm în univers, de narațiunile pe care ni le imaginăm pentru a da un sens existenței și rolului nostru în această lume. Neil MacGregor, istoric de artă și fost director al British Museum, ne invită să cunoaștem câteva dintre cele mai valoroase artefacte din colecția muzeului pe care l-a condus, printre acestea aflându-se și Omul Leu, cea mai timpurie reprezentare a unui mit plăsmuit de mintea umană. Acest obiect a fost construit în urmă cu 40.000 de ani, într-o comunitate relativ restrânsă (câteva zeci de oameni), demonstrând existența unor sisteme de credințe chiar și în cadrul societăților ale căror eforturi erau, în general, canalizate spre asigurarea supraviețuirii.

În ciuda timpurilor grele și resurselor limitate, oamenii și-au definit dintotdeauna spiritualitatea prin implicarea în activități care îi aduceau împreună (de exemplu, aceea de a se ruga, de a cânta sau de a participa la diverse ceremonii de inițiere), apropiindu-i, în același timp, de divinitate sau de o dimensiune supranaturală a existenței. „Am trăit cu zeii mai înainte să trăim unii cu alții”, conchide autorul, referindu-se la impresionantele spații sau monumente sacre pe care oamenii le-au construit pentru a-și desfășura ritualurile religioase, cu mult timp înainte de a avea primele civilizații urbane. Istoria ne arată că suntem (și) ceea ce credem, de aceea consider că este esențial să ne înțelegem trecutul și să cunoaștem poveștile din spatele credințelor noastre pentru a putea, ulterior, să construim un viitor bazat pe toleranță și respect față de ceilalți, precum și față de propriul bagaj cultural.

Psihoterapia lui Dumnezeu

… cuvântul, într-adevăr, metamorfozează reprezentarea timpului și oferă acces spre o lume nesesizată metafizic, aceea a cerurilor spre care te îndrepți, ca să trăiești după moarte.

Boris Cyrulnik

Poate fi Dumnezeu un psihoterapeut? Are credința un efect de reziliență pentru oamenii care tocmai au trecut printr-o traumă? Cum au perceput supraviețuitorii lagărelor de concentrare relația lor cu divinitatea? Unul dintre aceștia, prieten apropiat al scriitorului Elie Wiesel, ar fi spus: „Dumnezeu este în suferință după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El”. Ne putem vindeca suferința prin rugăciune? Boris Cyrulnik ne prezintă viziunea unui neuropsihiatru despre modul în care religiozitatea și atașamentul față de sacralitate ne pot transforma viețile în adevărate călătorii spirituale sau ne pot îndepărta definitiv de oamenii cu credințe diferite de a noastră.

Relația umanității cu divinitatea începe din copilărie. Nu, nu ne naștem credincioși, dar asimilăm, odată cu limba maternă, și religia părinților noștri. Îi privim cum se închină, mergem la biserică împreună cu ei, respectăm aceleași sărbători, ne rugăm împreună și devenim membri ai comunității religioase din care ei fac parte. La vârsta de 6-8 ani, creierul copilului este suficient de dezvoltat încă să ajungă la reprezentarea morții și a timpului, iar rolul religiei devine, din acest moment, unul covârșitor în ceea ce privește evoluția lui ca ființă umană, învățându-l cum să se comporte pentru a avea o viață frumoasă și pentru a dobândi, în cele din urmă, veșnicia.

Iubindu-L pe Dumnezeu, foarte mulți copii învață să se iubească pe ei înșiși. Autorul afirmă: „Când Dumnezeu îți dă încredere în tine, ai din ce în ce mai puțină nevoie de El”. Chiar dacă nu ne îndepărtăm de divinitate și nu încetăm să credem, tindem cumva să ni-L imaginăm pe Dumnezeu singur, deasupra tuturor, așezat pe un piedestal la care nu putem avea niciodată acces. Practic, trăim un atașament „amorțit”, pe care doar riscul unei pierderi îl poate reactiva și însufleți. Studiile arată că și înaintarea în vârstă ne (re)întărește relația cu divinitatea: memoria trecutului devine din ce în ce mai puternică cu cât performanțele memoriei de scurtă durată scad, iar oamenii se întorc la Dumnezeu și la anii fericiți ai copilăriei.

Religia are beneficii incontestabile din perspectiva consolidării grupurilor, a creării sentimentului de apartenență și a menținerii sănătății mintale. Oamenilor nu le mai este frică să trăiască știind că Cineva veghează asupra lor și îi iubește necondiționat. Însă cum se raportează ei la ceilalți, la oamenii care au altă credință sau nu cred deloc? Consider că toleranța este una dintre cele mai importante valori pe care ar trebui să le cultivăm încă din copilărie, indiferent de religie. Lumea nu poate fi salvată decât prin iubire… iar fiecare dintre noi avem posibilitatea de a o transforma într-un loc mai bun, doar iubindu-i și respectându-i pe cei din jurul nostru.

Cartea a apărut în 2018 la Editura Litera, în colecția Introspectiv.

Farmacistul de la Auschwitz

Era dificil pentru noi să ne aflăm printre compatrioții celor care ne-au fost cândva dușmani, își amintește Böhm. Fiecare piatră ne smulgea lacrimi, fiecare cuvânt ne făcea sufletul să sângereze de durere. Eram niște copii cu aripile frânte.

Patricia Posner

Povestea lui Victor Capesius, farmacistul român care a participat la selecțiile efectuate pe rampa din lagărul de concentrare de la Auschwitz, locul unde prizonierii înfometați, speriați și deseori bolnavi coborau din vagoanele de marfă și își așteptau cu resemnare soarta, reprezintă o mărturie răscolitoare și dureroasă despre cea mai întunecată parte a caracterului uman, una dezvăluită de setea necontrolată de putere și de înavuțire. Autoarea a realizat o analiză în profunzime, bazată pe documente și pe declarații cutremurătoare ale supraviețuitorilor, despre viața lui Capesius înainte, în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, arătându-ne că magnitudinea ororilor din lagărele de exterminare a fost decisă, în egală măsură, de un sistem bolnav și de capacitatea anumitor oameni de a deveni brusc călăi pentru foștii lor prieteni, colegi sau cunoscuți.

Victor Capesius s-a născut în Miercurea Sibiului, într-o familie de sași luterani, bucurându-se de o copilărie liniștită. A obținut diploma în farmacologie în Cluj-Napoca, iar trei ani mai târziu a devenit doctor în farmacie la Universitatea din Viena. S-a căsătorit și s-a angajat ca reprezentant de vânzări la filiala din România a companiei de produse farmaceutice Bayer. Capesius colabora frecvent cu evreii, prin prisma slujbei sale, lucru care nu a părut să-i afecteze interacțiunile cu aceștia, cu toate că în particular era un simpatizant al ideologiei naziste. Pe 1 august 1943, Capesius a fost recrutat în armata germană și repartizat ca farmacist în dispensarele medicale din lagărele de concentrare. La Auschwitz a ajuns în decembrie, iar în nici două luni a fost promovat ca farmacist-șef, după ce fostul său superior a fost executat deoarece era incapabil din punct de vedere psihic să mai lupte în acel infern cumplit. În ceea ce-l privea pe Capesius, nimic din ce se întâmpla în lagăr nu părea să-l afecteze emoțional, avertizându-i fără menajamente pe prizonierii neputincioși: „Prin mine îl veți cunoaște pe diavol”.

Rolul lui Capesius nu a fost doar acela de a hotărî cine mai trăiește puțin și cine va fi trimis direct la camera de gazare. El avea inclusiv cheile spațiului în care era depozitat gazul letal și a dus personal, de multe ori, pesticidul în camerele morții. În același timp, farmacistul ascundea dinții de aur extrași de la victimele gazate, fiind convins că metalul pe care îl va obține din topirea acestora va deveni, odată ce războiul se va sfârși, singura monedă de schimb disponibilă…

În această lume îngrozitoare a răului absolut, apare și un erou, un personaj luminos care a luptat neobosit pentru aducerea tuturor criminalilor de război precum Capesius în fața justiției. Este vorba despre Fritz Bauer, procuror și judecător german cu origini evreiești, determinat să facă dreptate și să aducă o rază de speranță celor care au supraviețuit infernului de la Auschwitz… Autoarea ne aduce în atenție mărturiile sfâșietoare ale victimelor nevoite să își confrunte călăii, în antiteză cu atitudinea zeflemitoare și superioară a foștilor ofițeri naziști. Această carte nu este o operă de ficțiune, ci o biografie extrem de bine documentată și de valoroasă din punct de vedere istoric, amintindu-ne, o dată în plus, de ce este fundamental să nu uităm vreodată faptele înfiorătoare ale celor care au făcut posibilă ascensiunea celui de-al Treilea Reich.