Către frumusețe

frumuseteNu putea bănui că trebuise să moară ca să poată învia pentru el.

David Foenkinos

Nu aș putea descrie rafinamentul acestei scriituri și nici sentimentele pe care mi le-a trezit povestea unor suflete prea sensibile pentru o lume mutilată din punct de vedere emoțional și moral. Voi vorbi însă pe scurt despre acțiunile personajelor, despre modalitățile lor de adaptare pentru a supraviețui Infernului social, despre artă ca mijloc de vindecare, despre supraviețuirea dincolo de depresie și de violență.

Antoine Duris este un profesor de istoria artei foarte apreciat și iubit de colegi și studenți, care decide, fără nicio explicație plauzibilă, să-și dea demisia și să părăsească orașul. Cei apropiați se gândesc că motivul plecării subite ar fi despărțirea de Louise, femeia pe care a iubit-o timp de șapte ani. Nevoia de izolare a lui Antoine pare, însă, să aibă rădăcini mult mai adânci decât separarea de partenera lui. Dintre toate locurile din lume, el alege să plece la Paris și să se angajeze ca supraveghetor la Muzeul Orsay… Un profesor universitar cu o teză de doctorat despre Modigliani ajunge să fie paznic de sală la o expoziție dedicată marelui artist italian… Ce ar fi putut să-l destabilizeze în acest mod pe Antoine încât să-și schimbe în întregime viața și să fugă de tot ce iubea?

Răspunsul va veni la sfârșitul primei părți a romanului, într-un cimitir din Lyon, pe o piatră de mormânt… Un nume și anii între care a trăit… Din acel moment, pătrundem în trecutul lui Antoine, îi cunoaștem viața pe care o avea înainte să dispară brusc, îi înțelegem frământările și sensibilitatea… Și o cunoaștem pe Camille. O studentă strălucită și o pictoriță cu un potențial extraordinar. O apariție diafană și temporară în viața lui Antoine, dar care îi marchează existența în profunzime și ireversibil.

Orice aș spune mai mult ar spulbera misterul și frumusețea acestei cărți uimitoare, concepută într-un mod care mângâie suflete și luminează vieți. O rază de speranță într-un ocean de disperare… O lectură care ne amintește că prezentul este singura noastră certitudine, iar iubirea celor dragi singura ancoră. Chiar și în tăcere…

Când două persoane se înțeleg, se zice că vorbesc aceeași limbă. Nu o limbă care ar putea fi învățată, ci o limbă întemeiată pe complicitate intelectuală sau pe afinitate emoțională. De altfel, această limbă este adesea alcătuită din tăceri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s