Ploaie de stele

largeNe căutăm sufletele în bucăți de eternitate zdrobite sub greutatea Timpului și măcinate de întrebări fără răspuns. Întunericul ne-a înghițit formele și ne-a ascuns durerea printre ruinele unui Paradis rece… Gânduri dintr-o altă viață ne tulbură prezentul și ne sfărâmă puțin câte puțin temelia celei mai solide construcții ale existenței noastre: iubirea. Ajungem să ne îndoim de orice: de felul în care soarele ne încălzește chipurile, de atingerea vântului în părul nostru, de inimile noastre care bat într-un ritm diferit și până și de mintea care nu mai știe să separe binele de rău, căutându-și liniștea în cele mai violente furtuni ale sufletului…

Cu toate acestea, nu ne plângem niciodată. Nu ne lăsăm sentimentele să iasă de sub armura rece a indiferenței mascate, nu le dăm gândurilor noastre o formă verbală, nu le permitem lacrimilor să ne trădeze suferința mută. Preferăm să tăcem, să ne ascundem în spatele unui zâmbet fals, să ne mințim că putem supraviețui chiar și celor mai profunde torturi… Pretindem că suntem mai buni decât ceilalți, dar toți avem aceleași întrebări pe care le punem divinității atunci când disperarea ne întunecă rațiunea. De ce eu? De ce acum? De ce în acest mod? Ne amintim momentele când ne credeam stăpânii universului, când susțineam că avem răspunsul la orice, când principiile noastre ni se păreau prea puternice ca vreodată soarta să dea cu ele de pământ și să ne aducă aminte că suntem umani, că putem greși, că putem alege și cu inima, nu doar cu mintea și că nimic nu este etern, nici măcar sufletele noastre…

Am crezut cândva că oamenii nu se schimbă niciodată, că sentimentele lor nu pot muri, că fundamentul pe care își construiesc concepția de viață este prea dur ca să poată fi vreodată fărâmițat. M-am înșelat. Ne schimbăm în fiecare zi, puțin câte puțin, devenim mai buni sau mai răi decât am fost ieri, ne adaptăm în funcție de fiecare om cu care intrăm în contact și câteodată, întâlnim oameni care ne schimbă decisiv cursul vieții, fără măcar să realizăm până în momentul în care ne iau de mână și ne aduc în fața celor mai cumpliți demoni ai minții noastre. Ne pierdem cuvintele, nu știm ce să le răspundem sau ce să-i întrebăm, am vrea să fugim, dar un glas din interior ne îndeamnă să rămânem și să alegem.

Ce ai putea alege când te afli pe marginea abisului și, indiferent de calea pe care o vei urma, sufletul tău va fi rănit? Era o vreme când spuneam că fericirea merită orice sacrificiu, dar astăzi mă contrazic. Nu fericirea noastră contează, ci a celor pe care îi iubim. Câteodată, le dăm drumul la mână pentru că așa este mai bine pentru ei. Dar oamenii care ne iubesc nu vor pleca, chiar dacă îi vom implora să o facă. Ei ne vor căuta îmbrățișarea în fiecare viață pe care o vom trăi, în fiecare rază de soare, în fiecare particulă a universului, în fiecare privire, în fiecare sărut pe care îl vor oferi altor persoane… Și se vor gândi atunci: nu este cea pe care o caut. Și rămâne marea întrebare… Ce vor face atunci când o vor găsi? 🙂

P.S. Probabil va fi ploaie de stele…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s