Vizită în Infern

9a44dfa4b1415f00aecc7fbd7f6310e1-d4z74uwÎmi simt aripile cum se frâng sub greutatea aproape uitată a Infernului… Nu mai ţineam minte drumul întunecat şi pustiu pe care mergeam în fiecare zi în anii durerii. Dar cumva e reconfortant să îmi întâlnesc din nou demonii. Sunt aceiaşi pe care îi ştiu, aceiaşi cu care am vorbit nopţi întregi, aceiaşi care îmi picurau otravă în vene şi apoi îmi mângâiau obrajii cu pene înmuiate în sânge… Aceiaşi care mă răneau aşa cum respirau. Sau poate nici măcar nu aveau nevoie de oxigen pentru a trăi? Nici măcar nu ştiu dacă există oxigen în Iad. Şi nici de ce sunt deodată curioasă în legătură cu metoda prin care demonii rămân în viaţă.

Aş vrea să plâng, dar mi-am promis de mult că nu o să îmi mai las prietenii vechi să îmi stingă lumina din ochi. Şi de ce aş plânge, până la urmă? E doar o altă călătorie în Infern. Căutându-l pe El… Infinitul. De multe ori m-am întrebat de ce Îl caut mereu în Iad. Nu e acela tărâmul căruia îi aparţine. Nu are nimic de-a face cu lumea aceasta moartă şi chinuită de sub pământ. El e stăpânul norilor, al fericirii, al iubirii împlinite şi al speranţei… Dar niciodată nu mi s-a arătat în Paradis. Şi e şi logic, într-un fel. Raiul nu e un loc în care să îţi pui întrebări. Ci să trăieşti perfecţiunea.

Îmi dau seama că a ajuns aici înainte să îmi spună vreun cuvânt. Sau să-L văd. Până şi demonii au fugit din calea Lui, poate pentru că întotdeauna pierd în astfel de confruntări. Numai eu câştig… Dar nu şi astăzi. Astăzi mi-am pierdut cuvintele în fumul gros al suferinţelor arse. Astăzi vreau doar să Îi ascult pledoaria şi apoi să Îi mulţumesc pentru călătorie. Pentru că mi-a arătat că nu există nemărginire în durere. Pentru că mi-a arătat că iubirea nu are nevoie de explicaţii, ci trebuie doar să fie trăită. Aşa cum este ea, cu greutăţi şi bucurii. Cu lacrimi şi zâmbete. Cu speranţă şi disperare…

Însă El tace. Mă priveşte de parcă nu m-ar cunoaşte şi, în acelaşi timp, mi-ar şti din memorie fiecare crăpătură a sufletului. De parcă am fi doi prieteni vechi care se întâlnesc pe stradă şi nu ştiu ce să îşi spună. Cu ce să înceapă. „Nu ai nimic să-mi transmiţi?”, Îl întreb deodată, cu toate că nu îmi doresc să aflu răspunsul. „Ce rost au cuvintele când poţi citi în sufletul celuilalt?”, mă întreabă El, înainte să-mi dispară din vis…

Într-adevăr, ce rost au? Pentru că aceasta este una dintre cele 40 de legi ale iubirii, în viziunea lui Elif Shafak:

Când păşeşti pe tărâmul iubirii, aşa cum ştim, limba devine învechită. Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere.

Să lăsăm tăcerea să vorbească pentru noi şi să iubim mai mult. Şi să ne bucurăm de lecturi ce ne deschid minţile şi de oamenii care ne fac inimile să strălucească chiar şi în cel mai întunecat Infern…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s