După zece ani…

largeCuvintele tale se nasc din praful imaterial al tăcerilor magice dintr-o viață anterioară, în care sufletul tău căuta perfecțiunea în fiecare început de toamnă… Speranțele tale se nasc din amintirea unei întâlniri cu Infinitul… Inima ta cântă versuri pe care credea că le-a uitat, pe un portativ al eternității mute, compus chiar de Cel care a creat și universul… Acum zece ani, nu credeam că noi doi vom fi cei norocoși. Obișnuiam să ne incendiem unul celuilalt sentimentele si aspirațiile, să ne ardem aripile și apoi să ne strângem penele carbonizate de pe jos, promițându-ne că data viitoare vom fi raționali și ne vom salva înainte de a ne pierde… Acea „dată viitoare” a venit târziu. Deja cunoșteam Iadul pe dinafară, văzusem și trăisem aproape toate etapele durerii, mă foloseam de cuvinte ca de un scut și de dragoste ca de ultima armă pe care o aveam în confruntările cu Infinitul…

Dar aș trăi toate acele momente din nou ca să ajung unde sunt acum. M-aș întoarce în Infern, mi-aș pierde speranțele, m-aș cufunda în suferință și m-aș regăsi în disperare. Pentru că știu că, în cele din urmă, aș fi fericită. Nu există povești de iubire perfecte, dar există povești care îți zguduie existența din temelii și te determină să-ți schimbi cu totul percepția despre eternitate și constanță. Poți iubi aceeași persoană la infinit, cu toate defectele și calitățile ei, cu întunecimea și lumina sufletului ei complex, cu încredere totală și, în același timp, cu deznădejde? Dragostea te poartă prin cele mai diferite și mai exagerate lumi posibile… Acum ești la marginea Paradisului, bucurându-te de liniștea și de siguranța ce ți le oferă, iar în momentul următor dansezi cu pericolul în flăcările Iadului, rugându-te să poți fugi din nou la el și să-i atingi fața, dacă nu și inima.

Cu toate acestea, noi am fost norocoși. Ne-am salvat înainte de a ne pierde definitiv, ne-am căutat când părea că nu ne vom mai găsi niciodată, ne-am iubit mai mult decât respiram. Am ajuns la cea mai bună versiune a poveștii noastre, una la care nu aș fi îndrăznit să visez acum opt-nouă ani, când încă luptam unul împotriva celuilalt, temându-ne parcă să nu ne distrugem inimile. Cred că ziua în care am încetat acel război inutil a fost cea în care am realizat că oricum inimile noastre nu erau capabile să bată una în lipsa celeilalte. Ci împreună. Mereu împreună. 🙂

P.S. Prin acest articol aș vrea să marchez (cu o întârziere de 3 zile) sărbătorirea celor zece ani de relație cu viitorul meu soț. Și voi lăsa și o melodie despre oameni fericiți și norocoși:

Despre organizarea unei nunți

largeNu aș vrea să-mi transform blogul în unul dedicat nunților pentru simplul motiv că peste câteva luni mă voi căsători, dar mi-ar plăcea să împărtășesc cu voi cât mai multe informații despre organizarea acestui eveniment extrem de important și de emoționant din viețile noastre. Când hotărăști împreună cu sufletul tău pereche că a venit momentul în care destinele voastre se vor uni și în fața lui Dumnezeu, poți avea impresia că ce a fost mai greu a trecut (adică luarea acestei decizii care îți va influența tot cursul vieții), dar vei descoperi rapid că o nuntă înseamnă mult mai mult decât o promisiune a iubirii veșnice și un act semnat la primărie. Chiar dacă îți dorești un eveniment restrâns și fără prea multe pretenții, detaliile care țin de organizarea și logistica unei nunți sunt copleșitoare, indiferent de numărul de invitați sau de grandoarea evenimentului.

În primele săptămâni după stabilirea datei nunții, mi-am făcut o agendă în care mi-am trecut principalele obiective pe care trebuie să le ating în perioada următoare, un fel de „To Do List”. Primul contract semnat a fost, evident, cel cu restaurantul unde se va desfășura evenimentul, apoi cu formația care va întreține atmosfera. Au urmat programările la coafor și make-up (da, trebuie făcute din timp dacă stai într-un oraș relativ mic și alegi să faci nunta în timpul verii), contractul cu o firmă specializată în servicii foto-video, apoi cel pentru gheață carbonică, fum greu și artificii. Desigur, am ales și un instructor de dans (nu știm să dansăm absolut deloc și sperăm să remediem cât de cât această problemă din respect pentru invitații noștri care sigur vor dori să îi însoțim pe ring) și am discutat despre flori, aranjamentele de pe mese, lumânările de cununie…

Am rezervat o oră la biserică, am vorbit la primărie și am comandat invitațiile pe care urmează să le împărțim în perioada următoare. Între timp, mi-am cumpărat rochia de mireasă, am dat comandă de sandale și am luat cele mai importante (din punctul meu de vedere) accesorii pe care le vom purta pe tot parcursul vieții noastre: verighetele. Mai mult decât niște bijuterii oarecare, verighetele ne vor simboliza dragostea și loialitatea pe care le avem unul față de celălalt, precum și dorința noastră de a ne iubi la infinit, dincolo de orice dimensiune și timp… Cred că acesta este scopul unei căsătorii: de a-ți lega pentru eternitate existența de cea a unei alte persoane și de a spera că împreună veți depăși toate obstacolele vieții. Orice sacrificiu pare extrem de mic când ne aducem aminte pentru ce ne aflăm aici și de ce am ales această cale.

Ce încerc să fac în fiecare zi este să nu las toate aspectele ce țin de organizare și grija că ceva nu va ieși așa cum ne dorim să diminueze vreun pic emoția și magia acestei perioade. Mai sunt lucruri de pus la punct și stabilit, precum vestimentația mirelui, meniurile pe care le vom avea la restaurant, tortul și prăjiturile, decorațiunile și multe altele, dar încercăm să le luăm pe rând și să nu ne stresăm mai mult decât este cazul. Important este că vom fi împreună atunci, că vom petrece alături de toți oamenii dragi nouă și că iubirea ne va fi binecuvântată. Toate celelalte detalii sunt doar… elemente de decor. 🙂

Cu 4 luni înainte…

largePovestea noastră are mai bine de 11 ani. Ne-am cunoscut pentru prima dată într-o zi de 8. Era o seară de iarnă, zăpada scârţâia sub paşii noştri, iar frigul ne amorţise cam toate simţurile, cu toate că inimile noastre abia atunci începeau să bată cu adevărat şi parcă nu voiau să ne lase să mai plecăm acasă… A urmat un an şi ceva de tatonări, în care fiecare încerca să îl transforme pe celălalt în ce i se părea că avea nevoie la acel moment, dar fără succes. Eram totuşi doi adolescenţi: unul visa la poveşti de dragoste nemuritoare şi la îngeri căzuţi şi apoi salvaţi de atingerea iubirii, iar celălalt la relaţii fără complicaţii şi la angajamente pe termen scurt. În cele din urmă, ne-am întâlnit la mijloc. Nu ne-am făcut promisiuni mari, dar nici nu ne-am ferit să investim sentimente. Dimpotrivă… Cred că fiecare zi, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, fiecare sărut, fiecare cuvânt, fiecare clipă de tăcere ne-au adus, puţin câte puţin, acolo unde suntem astăzi: cu mai puţin de 4 luni înainte să ne căsătorim. 🙂

Să fie o coincidenţă că singura dată disponibilă la restaurant pentru anul viitor a fost tot una de 8? Mi-ar plăcea să cred asta. Mi-ar plăcea să cred că Infinitul, într-o altă încercare de a-mi demonstra că fără el nu ajungeam aici,  a lăsat să i se vadă din nou latura romantică. Mi-ar plăcea să cred că povestea noastră nu va avea niciodată sfârșit, la fel ca simbolul matematic pentru infinit (∞), că vom fi mereu suflete pereche, că ne vom iubi dincolo de această dimensiune… Că vom fi nemuritori prin iubirea noastră. Însă ce știu sigur că avem este momentul actual, această viață minunată în doi care ne surprinde în fiecare zi, această dragoste care crește în intensitate de la o clipă la alta, această promisiune a eternității ce va fi încrustată pe aripile Timpului…

Ne-am găsit unul pe celălalt la o vârstă la care nu puteam nici măcar să ne gândim la momentul acesta, într-o perioadă în care sufletele noastre erau prea tinere să-și imagineze o astfel de binecuvântare… Speram să fie el alesul în zilele întunecate de toamnă, când demonii îmi bântuiau visele, iar bucăți din inima mea cădeau pe asfalt cu o ușurință înspăimântătoare. Speram să fie el atunci când ajungeam din nou la porțile Infernului, iar Infinitul mă salva de fiecare dată, blestemându-mi încăpățânarea de a iubi dincolo de durere și singurătate. Speram să fie el când îmi topea gheața din suflet doar privindu-mă și cerându-mi să nu renunț niciodată la noi. Și nu am renunțat. Și nici el nu a făcut-o. De multe ori, ajungeam în Iad singuri și ieșeam ținându-ne de mână. Nu ne-a fost ușor și nici nu mai țin minte de câte ori ne-am îndepărtat ca apoi să ne convingem că nu putem fi fericiți decât împreună…

Iar azi suntem aici. Mi-ar plăcea să cred că a fost destinul. Dar, în cele din urmă, am fost mereu noi, căutându-ne în permanență unul pe celălalt și iubindu-ne mai presus de rațiune și de infinit…

Cântec de iarnă

winter-snowPrivesc cum fulgii cad nevăzuţi pe pământ, topindu-se în următoarea secundă într-o îmbrăţişare mută. Timpul este crud cu ei, aşa cum este cu noi toţi, răpindu-le şansa de a se bucura de lumea aceasta şi de căldura unei iubiri nerostite. În cele din urmă, toţi avem soarta lor, oricât ne-am minţi că suntem diferiţi: toţi ne apropiem de foc cu toate că ştim că o să ne ardă aripile, toţi vrem să iubim cu toate că ştim că durerea face parte din înţelegere… Dar ne agăţăm de clipe, încercăm să păstrăm cât mai mult prezentul printre degetele noastre, căutăm necontenit acea persoană care ne poate oferi provizoriu speranţa unei eternităţi fericite. Şi când o găsim, descoperim că problema noastră este şi mai gravă decât era înainte pentru că acum ne-am pierdut inima, iar dacă cel de lângă noi decide să plece cu ea, întunericul ne va cuprinde în ceaţa lui, chinuindu-ne sufletele pentru totdeauna…

Ne întrebăm de ce acceptăm pariul incorect pe care ni-l propune Infinitul, dar adevărul este că nu prea avem de ales. Dragostea face parte din condiţia noastră umană, iar dacă ne-am condamna la o viaţă fără ea, ne-am pierde şi umanitatea… Până şi fulgii aleg să moară în dansul unei povești consumate de flacăra iubirii înainte de a începe chiar să ardă… Noi, în efemeritatea noastră, avem totuși șansa de a iubi mai mult, de a trăi în privirea celui de lângă noi, de a visa la o veșnicie pe care nu o cunoaștem, dar pe care obișnuim să o pictăm în cele mai frumoase culori ale Universului.

Consider că inimile noastre sunt cântece pe portativul vieții, cântece pe care le scriem în cele mai intense momente, atunci când stelele se desprind din adâncul cerului și ne luminează pentru o clipă existența, transformându-ne amintirile în fărâme de eternitate… Astăzi, am compus un cântec de iarnă, l-am transpus pe note de iubire și teamă, mi-am căutat inspirația în durere, dar de această dată am găsit-o în speranță. În brațele lui. În fiecare început pe care îl trăim împreună. În fiecare vis care ne antrenează viețile… Și uite așa descopăr că melodia mea nu are un refren, dar nu mă deranjează atâta vreme cât viața mea îl are pe el. 🙂

P.S. Superb, The Motans. Sunteți mai mult decât o frumoasă sursă de inspirație. Scrieți pentru focul din sufletele noastre, iar pentru acest lucru eu nu pot decât să vă mulțumesc. 🙂

Vizită în Infern

9a44dfa4b1415f00aecc7fbd7f6310e1-d4z74uwÎmi simt aripile cum se frâng sub greutatea aproape uitată a Infernului… Nu mai ţineam minte drumul întunecat şi pustiu pe care mergeam în fiecare zi în anii durerii. Dar cumva e reconfortant să îmi întâlnesc din nou demonii. Sunt aceiaşi pe care îi ştiu, aceiaşi cu care am vorbit nopţi întregi, aceiaşi care îmi picurau otravă în vene şi apoi îmi mângâiau obrajii cu pene înmuiate în sânge… Aceiaşi care mă răneau aşa cum respirau. Sau poate nici măcar nu aveau nevoie de oxigen pentru a trăi? Nici măcar nu ştiu dacă există oxigen în Iad. Şi nici de ce sunt deodată curioasă în legătură cu metoda prin care demonii rămân în viaţă.

Aş vrea să plâng, dar mi-am promis de mult că nu o să îmi mai las prietenii vechi să îmi stingă lumina din ochi. Şi de ce aş plânge, până la urmă? E doar o altă călătorie în Infern. Căutându-l pe El… Infinitul. De multe ori m-am întrebat de ce Îl caut mereu în Iad. Nu e acela tărâmul căruia îi aparţine. Nu are nimic de-a face cu lumea aceasta moartă şi chinuită de sub pământ. El e stăpânul norilor, al fericirii, al iubirii împlinite şi al speranţei… Dar niciodată nu mi s-a arătat în Paradis. Şi e şi logic, într-un fel. Raiul nu e un loc în care să îţi pui întrebări. Ci să trăieşti perfecţiunea.

Îmi dau seama că a ajuns aici înainte să îmi spună vreun cuvânt. Sau să-L văd. Până şi demonii au fugit din calea Lui, poate pentru că întotdeauna pierd în astfel de confruntări. Numai eu câştig… Dar nu şi astăzi. Astăzi mi-am pierdut cuvintele în fumul gros al suferinţelor arse. Astăzi vreau doar să Îi ascult pledoaria şi apoi să Îi mulţumesc pentru călătorie. Pentru că mi-a arătat că nu există nemărginire în durere. Pentru că mi-a arătat că iubirea nu are nevoie de explicaţii, ci trebuie doar să fie trăită. Aşa cum este ea, cu greutăţi şi bucurii. Cu lacrimi şi zâmbete. Cu speranţă şi disperare…

Însă El tace. Mă priveşte de parcă nu m-ar cunoaşte şi, în acelaşi timp, mi-ar şti din memorie fiecare crăpătură a sufletului. De parcă am fi doi prieteni vechi care se întâlnesc pe stradă şi nu ştiu ce să îşi spună. Cu ce să înceapă. „Nu ai nimic să-mi transmiţi?”, Îl întreb deodată, cu toate că nu îmi doresc să aflu răspunsul. „Ce rost au cuvintele când poţi citi în sufletul celuilalt?”, mă întreabă El, înainte să-mi dispară din vis…

Într-adevăr, ce rost au? Pentru că aceasta este una dintre cele 40 de legi ale iubirii, în viziunea lui Elif Shafak:

Când păşeşti pe tărâmul iubirii, aşa cum ştim, limba devine învechită. Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere.

Să lăsăm tăcerea să vorbească pentru noi şi să iubim mai mult. Şi să ne bucurăm de lecturi ce ne deschid minţile şi de oamenii care ne fac inimile să strălucească chiar şi în cel mai întunecat Infern…

Sfârşit de master

College Graduation Funny Sayings | High School Graduation Quotes For Friends tumlr Funny 2013 For Cards ...: Cel de-al doilea an de master a trecut chiar mai repede decât primul. Încă nu îmi vine să cred că am terminat cinci ani de facultate, că am scris şi susţinut două lucrări ştiinţifice de nota zece (le mulţumesc pe această cale doamnelor profesoare care m-au coordonat şi m-au încurajat în demersurile mele academice) sau că am învăţat atâtea lucruri noi şi interesante despre industria de carte şi despre marketingul editorial de la cei mai buni oameni din domeniu. Mă bucur că am dat o şansă Universităţii din Bucureşti pentru a-mi aprofunda studiile (după experienţa minunată oferită de SNSPA pe parcursul ciclului de licenţă) şi că am ales un program de masterat care m-a ajutat să evoluez din punct de vedere profesional şi să cunosc mai bine lumea fascinantă a cărţilor.

A fost un an în care mi-am îmbunătăţit competenţele de corectură şi redactare, în care am învăţat să editez manuale şcolare sau să traduc texte ştiinţifice, în care am dobândit noţiuni despre legislaţia şi politicile culturale din domeniul editorial şi în care am avut ocazia să cunosc foarte mulţi oameni extraordinari din această industrie: directori de edituri şi muzee, redactori sau ilustratori, membri ai echipei de organizare a Târgului Gaudeamus, coordonatori de Marketing şi PR sau traducători ai unor edituri importante din România. Am făcut din nou practică plătită, dar de această dată într-o editură cu profil generalist, care mi-a oferit oportunitatea de a învăţa cum se se organizează evenimentele culturale precum lansările de carte sau Târgul Internaţional Gaudeamus (în jurul căruia mi-am construit şi studiul de caz al lucrării de disertaţie), care este procesul de realizare a unui volum, cum se redactează materialele specifice de PR într-o editură şi cum sunt gândite campaniile de comunicare într-un domeniu cu atât de puţine fonduri disponibile cum este cel editorial.

Sunt fericită că am absolvit un masterat care mi-a pus în evidenţă creativitatea şi pasiunea pentru cărţi, că am învăţat atât de multe lucruri importante într-un timp aşa scurt și că am evoluat din punct de vedere personal și profesional. Ce urmează? Probabil voi lăsa viața să mă surprindă. Și sper că voi avea oportunitatea să aplic și la locul de muncă tot ce am învățat în cadrul instituțiilor de învățământ superior pe care le-am absolvit, dar și în cadrul internshipurilor avute până acum. Și mai sper că, prin influența pe care fiecare o exercităm în rețelele noastre de prieteni, să schimbăm

mentalitatea generațiilor viitoare în legătură cu industria culturală și cu importanța pe care ar trebui să o aibă lectura în viețile tuturor, astfel încât să ne aflăm din nou pe o pantă ascendentă în ceea ce privește vânzările cărților în România, iar un bestseller să nu se mai vândă în doar câteva mii de exemplare (aceasta a fost și concluzia lucrării mele de disertație). 🙂

Să citim mai mult și să petrecem mai puțin timp online. Viața începe dincolo de ecranul laptopului, telefonului sau computerului personal. Se spune că avem atâtea vieți câte cărți citim. Haideți s-o facem pe fiecare dintre ele memorabilă!  😀

Alergare

hugSe întâmplă uneori să te întâlneşti cu Infinitul la începutul timpului. Îi ştergi praful de aripi, îi contempli perfecţiunea, îi asculţi vechea pledoarie în favoarea perisabilităţii fiinţei umane, îl crezi şi îl contrazici din nou… Îl întrebi dacă a simţit vreodată că îşi pierde esenţa, dacă a alergat kilometri întregi de eternitate căutând-o în sufletul jumătăţii sale, dacă a găsit-o, în cele din urmă, într-o zi ploioasă de toamnă, când până şi Iadul avea porţile închise, refuzând să primească oameni îndrăgostiţi dincolo de divinitate.
Te priveşte contrariat şi nu înţelege despre ce esenţă vorbeşti, în calitatea ta de muritor care speră să îşi ducă iubirea într-o altă dimensiune, într-un alt timp… Te întreabă dacă încă nu ai priceput că atemporalitatea nu îţi este accesibilă, că oricât ai alerga, vei sfârşi prin a rămâne blocat în acelaşi cerc îngust al vieţii umane… Te întreabă dacă încă visezi că îi vei lua locul, dacă încă te gândeşti că dragostea ta e ceva unic şi desăvârşit, pentru care nu există sfârşit şi nici început…
Îi asculţi cuvintele fără să îl auzi, de fapt. Nici măcar nu mai ştii numărul dăţilor în care ai auzit aceleaşi lucruri banale, aceleaşi ameninţări lipsite de fond, aceleaşi avertismente inutile… Ştii deja că nu există argument mai puternic decât sentimentele tale, ştii că ceea ce ai găsit în lupta ta pentru veşnicie depăşeşte în intensitate orice dimensiune a Universului, reală sau imaginară. Ştii deja că nu mai poţi pierde ceea ce ai găsit… Aşa că nu mai alergi. Ci îţi iei de mână fericirea şi trăieşti

P.S. Şi tocmai am scris articolul cu numărul 100 de pe acest blog. 🙂

Ain’t runnin’ from myself no more,
Together we’ll win it all…

Septembrie.

happy_birthday_to_you_by_puppkid-d6qed1aSeptembrie. Căldura zilelor de vară s-a topit la răsuflarea blândă a toamnei, care îşi împrăştie din nou mătasea pe frunzele colorate ale copacilor… Aerul s-a încărcat cu promisiuni stinse şi săruturi furate în umbrele asfinţitului, când întunericul ne înghite uşor formele, lăsându-ne numai sufletele să strălucească… A mai trecut un an, un an al emoţiilor, al schimbărilor şi al fericirii pure, un an în care am crescut împreună şi am învăţat să nu ne mai temem de lumină. Toamna nu îşi mai lasă praful melancolic pe inimile noastre, iar demonii nu ne mai invadează nopţile lungi. Trăim într-o lume simplă şi în acelaşi timp perfectă, în care fiecare clipă reprezintă un motiv de încântare.

Suntem mai puternici, mai maturi, mai siguri pe noi… Acum ştim că Paradisul nu este un loc fantastic sau inaccesibil muritorilor de rând, ci o parte a esenţei noastre… Tot ce trebuie să facem este să îl căutăm în noi. În iubirea noastră. În farmecul idilic al începutului de septembrie

P.S. I’m cutting my mind off
It feels like my heart is going to burst…

Sclipiri de eternitate.

largeO zi de sfârşit de vară, urme de paşi în nisip, gust de sare pe buze uscate… Eternitatea îţi sclipeşte nervoasă de la capătul orizontului, dincolo de marea agitată, dincolo de cer, de soare, de nori. Ai vrea să o iei de mână şi să o aduci în lumea ta primitivă, încărcată de mirosul pregnant al trecutului şi pecetluită cu sărutul infinitului. Ai vrea să îi arăţi cum străluceşte iubirea în umbrele apusului, cum îţi încălzeşti inima în serile reci de toamnă, când soarele îşi poartă lumina în alte anotimpuri. Ai vrea să îi povesteşti despre visele tale nebune, despre anii petrecuţi în întuneric, despre mătasea din aerul de septembrie, despre o întâlnire dintre un înger şi un demon, despre un Paradis atemporal, la limita dintre gheaţă şi foc… Ai vrea să îi aduci aminte că ea nu ar putea exista în absenţa voastră, a celor care îşi amanetează sufletele de dragul unui singur om…
Ai vrea să îi spui că nu a fost şi nu este uşor să păşeşti în lumină, dezvăluindu-ţi fiecare imperfecţiune şi riscând în permanenţă să îţi pierzi esenţa într-o poveste care poate sau nu să fie a ta… Însă, în final, atunci când inima îţi bate fericită în piept, iar razele soarelui sclipesc timid pe inelarul mâinii tale stângi, ştii că nu mai există niciun risc. Doar au trecut opt veri si prima cu o promisiune a eternităţii pe degetul tău. 🙂

P.S. Noua mea obsesie:

Despre cărţi

booksÎmi doresc de mult timp să scriu un articol despre tot ceea ce am învăţat teoretic şi practic la masteratul pe care îl urmez: Teoria şi practica editării. De asemenea, aş fi vrut să vorbesc mai mult despre cele două luni de internship în cadrul unei edituri cu profil sportiv din Bucureşti. Chiar dacă a trecut aproape un an de atunci, cred că ar fi bine să ofer totuşi nişte informaţii despre experienţa pe care am trăit-o acolo, pentru a putea compara mai bine realitatea dintr-o organizaţie cu ceea ce învăţ la facultate.

Am început internship-ul pe 11 august, împreună cu o colegă care se ocupa de Web Development. Eu scriam articolele pentru blogul şi pagina de Facebook a editurii, iar colega mea realiza partea de web & graphic design. Pot spune că am fost norocoasă că am lucrat cu ea deoarece ne completam foarte bine şi hotăram împreună absolut tot ce apărea pe site. În primele zile, mă gândeam că am job-ul perfect: citeam cărţile apărute la editură şi încercam să le promovez apoi prin intermediul articolelor pe care le concepeam pentru blog. La început, directoarea editurii voia să avem o revistă online, care să apară o dată pe săptămână şi să conţină 16 secţiuni diferite. Totul a rămas însă la stadiul de idee, din motive mai mult sau mai puţin justificate. După vreo 2-3 săptămâni, patroana ne-a anunţat că renunţă la dorinţa de a avea o revistă şi că ar vrea să publicăm în continuare pe Facebook şi pe blog.

Nu m-a deranjat foarte tare această schimbare de plan, dar pe colega mea da. Ea a plecat prima, la aproximativ o lună după ce am început internship-ul, fiind dezamăgită de lipsa de interes a directoarei şi de inexistenţa unui contract între noi şi editură. Pentru că da, am avut două luni de muncă plătită fără să primesc nimic: nici contract de muncă, nici de voluntariat, nici de colaborare. Motivul pentru care eu am rămas era simplu: am vrut să mai acumulez un pic de experienţă şi să închei colaborarea cu editura într-un mod onest, la momentul potrivit. În plus, îmi plăcea oarecum să muncesc acolo şi să-mi duc la bun sfârşit toate sarcinile. A fost o provocare pe care am apreciat-o întrucât m-a ajutat să înţeleg mai bine cum funcţionează, de fapt, o editură.

Însă, după două luni de internship şi un weekend pierdut încercând să vând cărţi la un maraton, am hotărât să plec. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună decizie, dar am simţit că cel mai bun lucru pentru mine era să mă concentrez asupra masteratului pe care îl alesesem. Directoarea editurii mi-a propus să continui, însă fără niciun contract, fără nicio dovadă legală a muncii mele acolo. Cum puteam să fiu sigură, în acele condiţii, că tot efortul meu avea un sens?

Aşa că am ales facultatea. Şi cred că a fost o alegere extraordinară. Am învăţat, pe parcursul acestui an, o mulţime de noţiuni teoretice în legătură cu domeniul editorial pe care am avut şi ocazia să le aplic: am realizat o ediţie critică a unui jurnal, am conceput un dosar de receptare pentru opera lui Emil Cioran, am tradus şi redactat fragmente dintr-un text literar în limba engleză, am analizat structura retorică a prezentărilor de carte dedicate autorilor debutanţi şi consacraţi de la Editura Humanitas, am realizat eu însămi astfel de prezentări, precum şi texte de coperta a IV-a, am învăţat cum să scriu un articol destinat publicării în presa culturală, dar şi cum să corectez un text. Însă cel mai important lucru pentru mine a fost acela că am învăţat cum să promovez o carte – motivul pentru care am şi ales acest masterat şi nu altul. Am învăţat cum să adaptez conceptele pe care le-am asimilat, de-a lungul timpului, din zona comunicării, marketingului, relaţiilor publice sau publicităţii la realitatea specifică unei edituri. Şi am reuşit. Am reuşit să evoluez, să-mi testez limitele şi să mi le depăşesc. Am reuşit să mă cunosc mai bine, să îmi descopăr noi aptitudini şi să mi le perfecţionez pe cele deja ştiute. A fost un an extraordinar, intens şi plin de reuşite. Urmează unul şi mai greu, în care va trebui să redactez din nou o lucrare de dimensiuni mari şi să retrăiesc emoţiile unui examen de absolvire. Până atunci, însă… cred că mă pot bucura de vacanţă. 🙂