Dumnezeu: o istorie umană

Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul și tot ceea ce se găsește în el. Aplicăm experiența noastră personală la tot ceea ce întâlnim – uman sau nu. Făcând asta, nu doar că umanizăm lumea; umanizăm și zeii despre care credem că au creat-o.

Reza Aslan

Când au ajuns oamenii să creadă în spiritualitate? Ce anume i-a determinat să înceapă să „elibereze” imagini din piatră care să populeze lumea de dincolo de ei? Este Homo sapiens prima specie umană care și-a imaginat natura divină? Când a început omul să construiască ritualuri complexe în relația sa cu divinitatea? Unii savanți au susținut că primele dovezi privind exprimarea credinței religioase sunt reprezentate de artefactele descoperite în perioada Paleoliticului Superior (între 10.000 și 40.000 de ani în urmă). Pe de altă parte, descoperirile arheologice mai recente arată că și neanderthalienii „și-au gravat credințele pe pereții grotelor”… Să se fi născut imboldul religios chiar cu sute de mii de ani în urmă, încă de la Adam și Eva?

Ipoteza lui Reza Aslan este aceea că omul a creat religia atunci când a conștientizat că are un suflet și, cel mai probabil, acesta e nemuritor. Din acel moment, el a început să-și imagineze o prezență divină, un stăpân al întregii lumi, o ființă capabilă să dea viață unei bucăți de lut. Până să ajungem la o imagine monoteistă a lui Dumnezeu, acesta a fost reprezentat în mii de forme distincte de-a lungul istoriei umanității, ajungând, în cele din urmă, să fie El însuși un Om.

Autorul ne propune un adevărat tratat de istorie a religiilor și a spiritualității umane, o călătorie în timp spre originile credinței, de la sistemele politeiste din Mesopotamia, Grecia sau Egipt până la nașterea mozaismului (Dumnezeu este unul), a creștinismului (Dumnezeu este trei) și, ulterior, a islamului (Dumnezeu este totul). Există nenumărate perspective ale umanității în raport cu divinitatea, toate diferite la suprafață, dar în realitate, esența lor este aceeași. Dumnezeu reprezintă o singură realitate. Iar acea realitate se află în noi înșine.

Specia rebelă

Miracolul creativității umane nu constă în apariția din senin a noilor idei, ci în faptul că depunem atât de mult efort cerebral pentru a le dezvolta.

David Eagleman & Anthony Brandt

Suntem predispuși să inovăm, să inventăm în permanență noi modalități de a rezolva probleme complexe, să deschidem drumuri, să construim punți sau să creăm lumi. Creierul nostru este ca o „pădure de interconexiuni”, din care se pot naște idei neașteptate sau se pot imagina soluții surprinzătoare, cu condiția de a continua să explorezi, chiar și atunci când ai impresia că ai găsit răspunsul dorit. Autorii lansează ipoteza că esența creativității umane s-ar afla în curajul fiecărui om de a depăși ceea ce este convențional sau ușor de obținut. Creierul este construit într-un mod care îl obligă să fie eficient, ceea ce înseamnă că prima lui propunere este, de obicei, cea mai accesibilă, însă o mentalitate creativă nu se va opri niciodată la opțiunea comodă… Un inovator va continua să „sape” până va găsi acea idee genială care va revoluționa arta, știința sau tehnologia.

Cum apar însă ideile? Există trei strategii de bază pe care mintea noastră le poate utiliza pentru a înnoi lumea. Prima dintre ele este deformarea, operațiune cognitivă care constă în reinterpretarea prototipurilor, creând noi versiuni sau variații pe teme preexistente. Aceasta se bazează pe tendința inovatorilor de a nu accepta niciodată o soluție ca fiind una definitivă: mereu se pot găsi noi modalități de a îmbunătăți un produs, o operă, un concept. O altă unealtă creativă este fragmentarea, care se referă la demontarea a ceea ce avem deja, remodelând și reconstruind realitatea. Una dintre cele mai interesante mostre ale utilizării tehnicii fragmentării în arta vizuală este cea a împărțirii unei imagini în pixeli (părți foarte mici), operațiune care stă la baza universului digital actual. Nu în ultimul rând, creierul nostru poate apela și la strategia mixării, prin intermediul căreia mai multe surse sunt unite în moduri surprinzătoare (de exemplu, Sfinxul egiptean care a rezultat din alăturarea omului cu leul).

De ce alegem inovația în detrimentul predictibilității? De ce oamenii simt nevoia să fie creativi când drumul bătătorit reprezintă o opțiune atât de convenabilă? Se pare că mintea umană are nevoie încontinuu de informații noi pentru a-și desăvârși modelul despre lume. Pe lângă setea de cunoaștere, oamenii rămân, în esență, niște ființe sociale. În încercarea noastră de a ne apropia de cei din jur și de a crea legături solide, căutăm neîncetat noi modalități de a le trezi admirația sau surpriza. Nu vrem ca oamenii pe care îi apreciem sau iubim să se plictisească alături de noi… Creativitatea devine, în aceste situații, un mod de a sparge rutina din relațiile noastre și de a ne stimula mental unii pe ceilalți… Nu există o limită în capacitatea omului de a crea. Tot ce ne înconjoară poate fi deformat, fragmentat, combinat… Viitorul omenirii se (re)scrie permanent cu fiecare proces creativ sau schimb de idei… „Cultura umană este pentru totdeauna o lucrare în curs de execuție”, iar datoria noastră este aceea de a contribui la desăvârșirea acestei minunate opere de artă… umanitatea.

Lady L.

Tot ce vreau să zic este că, dacă oamenii ar fi cedat întotdeauna la ce e mai omenesc în ei, de multă vreme nu ar mai fi fost oameni.

Romain Gary

Romain Gary ne invită să pășim dincolo de aparențele strălucitoare și de fastul aristocrației victoriene, în lumea interioară a respectabilei Lady L., considerată un model de urmat pentru doamnele din înalta societate britanică de la începutul secolului XX. Ajunsă la frumoasă vârstă de 80 de ani, Lady L. pare să aibă tot ce și-ar putea dori: o familie împlinită, influență în cele mai importante cercuri decizionale din Anglia acelor timpuri, o avere impresionantă, obiecte de artă prețioase… Cine ar crede că în spatele acestei imagini somptuoase se pot ascunde secrete incredibile, povești nespuse despre dragoste și crime, amintiri îngropate sub straturi de minciuni și de trădări continue?

Confruntată cu perspectiva demolării pavilionului de vară, refugiul și sanctuarul ei intim, Lady L. decide să se destăinuie, pentru prima dată, în legătură cu propriul trecut. Confidentul ei este Sir Percy, Poetul-Laureat al Curții regale, cel care o iubește în secret de peste 40 de ani, „cu obstinația sălbatică a firilor cu adevărat distinse”. Vrăjit de noblețea și de distincția prietenei sale, Sir Percy nu ar fi bănuit niciodată că dincolo de reputația ei imaculată s-ar putea afla chiar și cea mai vagă umbră a păcatului…

Lady L. începe să-și depene povestea fără să-i aducă nicio cosmetizare, având o ușoară satisfacție că a reușit să-și construiască din cioburile tinereței sale zbuciumate o imagine publică perfectă. Lady L., această doamnă desăvârșită din înalta societate engleză, muză a marilor scriitori și apropiată a familiei regale, și-a început ascensiunea pe scara socială pe… trotuar. Sir Percy află cu stupefacție că „scumpa” lui Diane, cea pe care nu o văzuse niciodată făcând ceva compromițător sau denigrant, a fost, în realitate, Annette Boudin, o tânără nevoită să-și vândă trupul pentru a supraviețui.

Frumusețea ei nu trece însă neobservată, iar Annette ajunge în curând în atenția unuia dintre cei mai influenți interlopi francezi… Acesta îi face cunoștință cu Armand Denis, bărbatul de care se va îndrăgosti nebunește, cu toate că inima lui este promisă unei rivale neînduplecate și imposibil de învins… omenirea. Armand este hotărât să schimbe cursul istoriei și să salveze lumea, chiar dacă, pentru a atinge acest ideal, ar trebui să dărâme convenții sociale și să-i ucidă pe cei aflați la putere. Annette visează să-i fie alături, dar cum ar putea să lupte împotriva ei? Cum să zdruncine măcar puțin concepția idealizată pe care iubitul ei o are despre umanitate? Cum să-i arate că nu fraternitatea, egalitatea și libertatea vor salva omenirea, ci dragostea? Scrisă cu eleganță, ironie fină și umor, această carte ne propune o altă perspectivă asupra măreției idealurilor, arătându-ne și partea lor întunecată, mai puțin romantică, dar apropiată de realitatea unor vremuri în care crimele erau privite cu indulgență dacă scopul era unul înalt sau nobil.

Trăind cu zeii

… ne putem apropia de paradis numai dacă învățăm să trăim așa cum se cuvine cu semenii noștri.

Neil MacGregor

Urmele pe care le lăsăm pe acest Pământ poartă cu ele amintirea strămoșilor noștri. În gesturile, cuvintele sau credințele noastre din prezent se află rămășițele unor comunități pierdute în timp, dar încă vii prin poveștile pe care ni le-au transmis, povești dezvăluite de cercetările arheologice sau de comorile ascunse prin muzeele lumii. Gândită ca o fascinantă călătorie de-a lungul istoriei umanității, această carte ne prezintă nu doar locuri încărcate de semnificație religioasă sau obiecte pe care diferite popoare ni le-au lăsat moștenire, îmbogățind astăzi colecțiile unor instituții culturale ca British Museum, ci și activități umane, stiluri de viață, credințe și civilizații.

Identitatea unei comunități se construiește în condițiile împărtășirii acelorași ritualuri, precum și reprezentării unui imaginar colectiv. Apartenența la un grup este determinată în mare măsură de modul în care ne proiectăm în univers, de narațiunile pe care ni le imaginăm pentru a da un sens existenței și rolului nostru în această lume. Neil MacGregor, istoric de artă și fost director al British Museum, ne invită să cunoaștem câteva dintre cele mai valoroase artefacte din colecția muzeului pe care l-a condus, printre acestea aflându-se și Omul Leu, cea mai timpurie reprezentare a unui mit plăsmuit de mintea umană. Acest obiect a fost construit în urmă cu 40.000 de ani, într-o comunitate relativ restrânsă (câteva zeci de oameni), demonstrând existența unor sisteme de credințe chiar și în cadrul societăților ale căror eforturi erau, în general, canalizate spre asigurarea supraviețuirii.

În ciuda timpurilor grele și resurselor limitate, oamenii și-au definit dintotdeauna spiritualitatea prin implicarea în activități care îi aduceau împreună (de exemplu, aceea de a se ruga, de a cânta sau de a participa la diverse ceremonii de inițiere), apropiindu-i, în același timp, de divinitate sau de o dimensiune supranaturală a existenței. „Am trăit cu zeii mai înainte să trăim unii cu alții”, conchide autorul, referindu-se la impresionantele spații sau monumente sacre pe care oamenii le-au construit pentru a-și desfășura ritualurile religioase, cu mult timp înainte de a avea primele civilizații urbane. Istoria ne arată că suntem (și) ceea ce credem, de aceea consider că este esențial să ne înțelegem trecutul și să cunoaștem poveștile din spatele credințelor noastre pentru a putea, ulterior, să construim un viitor bazat pe toleranță și respect față de ceilalți, precum și față de propriul bagaj cultural.

Psihoterapia lui Dumnezeu

… cuvântul, într-adevăr, metamorfozează reprezentarea timpului și oferă acces spre o lume nesesizată metafizic, aceea a cerurilor spre care te îndrepți, ca să trăiești după moarte.

Boris Cyrulnik

Poate fi Dumnezeu un psihoterapeut? Are credința un efect de reziliență pentru oamenii care tocmai au trecut printr-o traumă? Cum au perceput supraviețuitorii lagărelor de concentrare relația lor cu divinitatea? Unul dintre aceștia, prieten apropiat al scriitorului Elie Wiesel, ar fi spus: „Dumnezeu este în suferință după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El”. Ne putem vindeca suferința prin rugăciune? Boris Cyrulnik ne prezintă viziunea unui neuropsihiatru despre modul în care religiozitatea și atașamentul față de sacralitate ne pot transforma viețile în adevărate călătorii spirituale sau ne pot îndepărta definitiv de oamenii cu credințe diferite de a noastră.

Relația umanității cu divinitatea începe din copilărie. Nu, nu ne naștem credincioși, dar asimilăm, odată cu limba maternă, și religia părinților noștri. Îi privim cum se închină, mergem la biserică împreună cu ei, respectăm aceleași sărbători, ne rugăm împreună și devenim membri ai comunității religioase din care ei fac parte. La vârsta de 6-8 ani, creierul copilului este suficient de dezvoltat încă să ajungă la reprezentarea morții și a timpului, iar rolul religiei devine, din acest moment, unul covârșitor în ceea ce privește evoluția lui ca ființă umană, învățându-l cum să se comporte pentru a avea o viață frumoasă și pentru a dobândi, în cele din urmă, veșnicia.

Iubindu-L pe Dumnezeu, foarte mulți copii învață să se iubească pe ei înșiși. Autorul afirmă: „Când Dumnezeu îți dă încredere în tine, ai din ce în ce mai puțină nevoie de El”. Chiar dacă nu ne îndepărtăm de divinitate și nu încetăm să credem, tindem cumva să ni-L imaginăm pe Dumnezeu singur, deasupra tuturor, așezat pe un piedestal la care nu putem avea niciodată acces. Practic, trăim un atașament „amorțit”, pe care doar riscul unei pierderi îl poate reactiva și însufleți. Studiile arată că și înaintarea în vârstă ne (re)întărește relația cu divinitatea: memoria trecutului devine din ce în ce mai puternică cu cât performanțele memoriei de scurtă durată scad, iar oamenii se întorc la Dumnezeu și la anii fericiți ai copilăriei.

Religia are beneficii incontestabile din perspectiva consolidării grupurilor, a creării sentimentului de apartenență și a menținerii sănătății mintale. Oamenilor nu le mai este frică să trăiască știind că Cineva veghează asupra lor și îi iubește necondiționat. Însă cum se raportează ei la ceilalți, la oamenii care au altă credință sau nu cred deloc? Consider că toleranța este una dintre cele mai importante valori pe care ar trebui să le cultivăm încă din copilărie, indiferent de religie. Lumea nu poate fi salvată decât prin iubire… iar fiecare dintre noi avem posibilitatea de a o transforma într-un loc mai bun, doar iubindu-i și respectându-i pe cei din jurul nostru.

Cartea a apărut în 2018 la Editura Litera, în colecția Introspectiv.

Farmacistul de la Auschwitz

Era dificil pentru noi să ne aflăm printre compatrioții celor care ne-au fost cândva dușmani, își amintește Böhm. Fiecare piatră ne smulgea lacrimi, fiecare cuvânt ne făcea sufletul să sângereze de durere. Eram niște copii cu aripile frânte.

Patricia Posner

Povestea lui Victor Capesius, farmacistul român care a participat la selecțiile efectuate pe rampa din lagărul de concentrare de la Auschwitz, locul unde prizonierii înfometați, speriați și deseori bolnavi coborau din vagoanele de marfă și își așteptau cu resemnare soarta, reprezintă o mărturie răscolitoare și dureroasă despre cea mai întunecată parte a caracterului uman, una dezvăluită de setea necontrolată de putere și de înavuțire. Autoarea a realizat o analiză în profunzime, bazată pe documente și pe declarații cutremurătoare ale supraviețuitorilor, despre viața lui Capesius înainte, în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, arătându-ne că magnitudinea ororilor din lagărele de exterminare a fost decisă, în egală măsură, de un sistem bolnav și de capacitatea anumitor oameni de a deveni brusc călăi pentru foștii lor prieteni, colegi sau cunoscuți.

Victor Capesius s-a născut în Miercurea Sibiului, într-o familie de sași luterani, bucurându-se de o copilărie liniștită. A obținut diploma în farmacologie în Cluj-Napoca, iar trei ani mai târziu a devenit doctor în farmacie la Universitatea din Viena. S-a căsătorit și s-a angajat ca reprezentant de vânzări la filiala din România a companiei de produse farmaceutice Bayer. Capesius colabora frecvent cu evreii, prin prisma slujbei sale, lucru care nu a părut să-i afecteze interacțiunile cu aceștia, cu toate că în particular era un simpatizant al ideologiei naziste. Pe 1 august 1943, Capesius a fost recrutat în armata germană și repartizat ca farmacist în dispensarele medicale din lagărele de concentrare. La Auschwitz a ajuns în decembrie, iar în nici două luni a fost promovat ca farmacist-șef, după ce fostul său superior a fost executat deoarece era incapabil din punct de vedere psihic să mai lupte în acel infern cumplit. În ceea ce-l privea pe Capesius, nimic din ce se întâmpla în lagăr nu părea să-l afecteze emoțional, avertizându-i fără menajamente pe prizonierii neputincioși: „Prin mine îl veți cunoaște pe diavol”.

Rolul lui Capesius nu a fost doar acela de a hotărî cine mai trăiește puțin și cine va fi trimis direct la camera de gazare. El avea inclusiv cheile spațiului în care era depozitat gazul letal și a dus personal, de multe ori, pesticidul în camerele morții. În același timp, farmacistul ascundea dinții de aur extrași de la victimele gazate, fiind convins că metalul pe care îl va obține din topirea acestora va deveni, odată ce războiul se va sfârși, singura monedă de schimb disponibilă…

În această lume îngrozitoare a răului absolut, apare și un erou, un personaj luminos care a luptat neobosit pentru aducerea tuturor criminalilor de război precum Capesius în fața justiției. Este vorba despre Fritz Bauer, procuror și judecător german cu origini evreiești, determinat să facă dreptate și să aducă o rază de speranță celor care au supraviețuit infernului de la Auschwitz… Autoarea ne aduce în atenție mărturiile sfâșietoare ale victimelor nevoite să își confrunte călăii, în antiteză cu atitudinea zeflemitoare și superioară a foștilor ofițeri naziști. Această carte nu este o operă de ficțiune, ci o biografie extrem de bine documentată și de valoroasă din punct de vedere istoric, amintindu-ne, o dată în plus, de ce este fundamental să nu uităm vreodată faptele înfiorătoare ale celor care au făcut posibilă ascensiunea celui de-al Treilea Reich.

Casa germană

Însă mi-am jurat să supraviețuiesc pentru că trebuia să povestesc ce s-a întâmplat.

Annette Hess

În 1963, la Frankfurt pe Main începea „Procesul Auschwitz”, o procedură judiciară extrem de dureroasă care i-a adus față în față pe supraviețuitorii cumplitului lagăr de concentrare și pe 22 de criminali de război. Cea de-a doua conflagrație mondială ne-a arătat câteva dintre cele mai înfricoșătoare umbre ale caracterului unei ființe considerate raționale, provocând o rană imensă și imposibil de vindecat în istoria umanității. Povestea din „Casa germană” se desfășoară în timpul acestui proces celebru, având-o ca protagonistă pe Eva Bruhns, o tânără traducătoare de limbă polonă. Aceasta era responsabilă cu traducerea mărturiilor martorilor polonezi, o sarcină pe care o acceptă la început din curiozitate, însă pe măsură ce procesul avansează, ea realizează că este împinsă de o motivație mult mai profundă: descoperirea trecutului propriei familii.

Eva trăiește în Casa germană, o cârciumă care reprezintă afacerea familiei, tatăl ocupându-se de bucătărie, iar mama de servirea oaspeților. Dorința Evei de a participa la proces nu este aprobată de către părinți, aceștia considerând că trecutul trebuie uitat și ținut sub tăcere. Nici sora ei, Annegret, nu este prea încântată, reproșându-i Evei că renunță la perspectiva unei vieți liniștite ca soție de om de afaceri pentru a dezgropa istorii vechi de peste două decenii. Pe de altă parte, Eva nu înțelege de ce familia ei este atât de reticentă și uneori chiar agresivă cu privire la participarea ei în cadrul procesului. Atrocitățile despre care află în timpul audierii martorilor îi trezesc însă amintiri extrem de îndepărtate, făcând ușor lumină în propriul trecut…

De ce a învățat prima dată să numere în limba polonă și nu în germană? De ce harta lagărului de concentrare de la Auschwitz îi pare familiară? De ce simte că o cunoaște pe soția unuia dintre inculpați? Și de ce toate declarațiile și istoriile personale povestite în timpul audierilor îi provoacă un sentiment atât de pregnant de vinovăție? Eva își va primi răspunsurile, suportând însă consecințele deciziei de a deschide acel capitol închis din viața familiei sale… Disperată și rănită, ea ajunge în Polonia, căutând consolarea printre ruinele unei existențe pierdute… Eva descoperă repede că există orori pentru care nu s-au inventat cuvinte de mângâiere. Avem însă datoria de a transmite mai departe adevărul acelor ani înspăimântători și de a ne asigura că istoria nu se va repeta, sub nicio formă, niciodată.

Gambitul Damei

La fel era și șahul. Geometria unei poziții putea fi citită și recitită fără să epuizezi vreodată toate posibilitățile.

Walter Tevis

Ca un omagiu adus genialității femeilor într-o lume încă dominată doar de bărbați, cartea „Gambitul Damei” ne spune povestea lui Beth Harmon, o fată care a rămas orfană la vârsta de opt ani, fiind nevoită să se maturizeze brusc și să-și construiască o viață nouă pe ruinele singurătății și durerii. Ajunsă la orfelinat, Beth descoperă repede mirajul pastilelor verzi, pe care supraveghetorii le dădeau tuturor copiilor pentru a-i liniști și controla mai ușor. Pentru cineva cu inteligența ei sclipitoare, dependența de pastile nu era suficientă pentru a-i opri în totalitate fluxul neîntrerupt de gânduri. Beth avea nevoie de o provocare, iar aceasta s-a materializat într-unul dintre cele mai sofisticate jocuri ale minții: șahul.

Beth a învățat șah în subsolul orfelinatului de la domnul Shaibel, care a privit inițial cu reticență dorința unei fetițe de a deprinde tainele acestui joc. Însă Beth avea un talent înnăscut, o intuiție ieșită din comun și o capacitate uluitoare de a asimila lucruri noi sau de a improviza. Cu toate acestea, dependența de pastile și un accident nefericit au forțat-o să-și întrerupă lecțiile mult prea repede, fiindu-i interzis să mai joace șah până în momentul în care un cuplu s-a hotărât să o adopte. Beth își desăvârșise însă stilul de joc și strategiile în propria imaginație, studiind în același timp dintr-o carte despre deschiderile din șahul modern, pe care i-o dăruise domnul Shaibel.

Odată ajunsă la familia Wheatley, Beth își poate urma în sfârșit pasiunea și începe să participe la competiții regionale, unde îi învinge rapid pe câțiva dintre cei mai buni jucători ai Americii. Bucurându-se de susținerea mamei adoptive, tânăra șahistă participă la concursuri din ce în ce mai importante, iar cariera ei ia un avânt considerabil. Oamenii încep să-i acorde atenție, jurnaliștii îi iau necontenit interviuri, întreaga lume o privește cu admirație și uimire pe adolescenta care se pregătea să devină campioana Statelor Unite ale Americii la șah. Însă Beth se luptă în tăcere cu aceiași demoni cumpliți ai copilăriei sale: dependența și singurătatea. Prezența lor devine și mai agasantă odată cu înfrângerea suferită în fața unui mare maestru rus… Se va putea ridica din prăpastia în care au aruncat-o alcoolul, pastilele și lipsa unei iubiri necondiționate? Va găsi puterea de a-și depăși limitele și de a-i învinge pe cei mai buni jucători de șah din lume la ei acasă? Își va găsi dragostea calea spre inima ei? Împletind permanent marile realizări cu autodistrugerea, Beth Harmon reușește să dărâme cumva standardele societății americane din anii ’60 și să creeze o lume complet nouă, în care totul este posibil, inclusiv ca o femeie să cucerească un imperiu condus doar de către bărbați.

P.S. Pentru cei care ați văzut deja serialul „The Queen’s Gambit”, această carte nu o să vă aducă surprize. Dar o veți cunoaște pe Beth și dintr-un alt unghi…

Industriile viitorului

Adoptarea unei noi tehnologii are loc în cele din urmă atunci când ușurința utilizării, reducerea costurilor și încrederea determină împreună producerea unei schimbări.

Alec Ross

Tehnologia digitală a devenit o parte esențială din viețile noastre, iar singura cale de a ne adapta și de a continua să evoluăm în această perioadă a schimbărilor majore este aceea a învățării. Ca ființe umane, încercăm în permanență să ne autodepășim, să ne simplificăm munca prin evitarea activităților repetitive și să ne valorificăm, pe de altă parte, potențialul creativ, imaginând modalități novatoare de a rezolva probleme vechi. Noile tehnologii ne asigură condițiile unei dezvoltări rapide și spectaculoase, dar implică, în același timp, și adâncirea clivajului dintre statele care se deschid către inovație și parteneriate internaționale și cele care preferă să păstreze controlul asupra granițelor și asupra cetățenilor.

Această carte ne prezintă cazurile unor țări aflate în situații asemănătoare (de exemplu, Belarus și Estonia la începutul anilor ’90, după ce și-au recâștigat independența), dar cu strategii și perspective diferite. Alec Ross ne arată cum deschiderea unei societăți către progres și tehnologizare poate să îi schimbe radical viitorul, atât din punctul de vedere al generării locurilor de muncă și al construirii unei economii puternice, cât și prin prisma îmbunătățirii vieții civice și diminuării corupției.

Autorul aduce în discuție și câteva teme care generează controverse chiar și la momentul actual (de exemplu, fenomenul monedelor virtuale cu riscurile și avantajele aferente), analizând în acest context conceptul de cod-ificare a banilor, a plăților și a piețelor. Succesul comerțului electronic și al plăților digitale se datorează, în primul rând, încrederii pe care oamenii au învățat să o construiască în mediul online. Prima realizare revoluționară în această direcție îi aparține companiei eBay, o platformă web care facilitează activitățile comerciale directe între persoane fizice. Alte exemple importante sunt Airbnb (în domeniul hotelier) și Uber (în cel al transporturilor), platforme sau aplicații care le permit utilizatorilor să realizeze tranzacții economice fără intermediari. Astfel, putem vorbi despre construirea unei „economii colaborative”, adică a unui sistem ce asigură, prin intermediul tehnologiei, comunicarea directă între utilizatori, cu scopul de a pune în legătură bunurile insuficient utilizate cu persoanele care au nevoie de ele.

Nu în ultimul rând, Alec Ross ne ajută să descifrăm misterele genomicii – știința care ar putea să revoluționeze medicina, salvând milioane de vieți anual. Potențialul noilor tehnologii este remarcabil, iar efectele anumitor inovații asupra sănătății și calității vieții, în general, ne pot chiar depăși puterea imaginației. Cu toate acestea, există și pericole, precum cele pe care le generează atacurile cibernetice sau implicațiile utilizării neetice a big data, respectiv tendința de izolare a unor state prin descurajarea investițiilor străine și prin interzicerea libertății de exprimare. Autorul ne propune să reflectăm la toate aceste cazuri distincte și să identificăm cele mai bune modalități de a exploata oportunitățile erei digitale, înțelegând astfel schimbările cu care societatea și economia se vor confrunta în următoarele decenii înainte ca ele să aibă loc.

Să nu faci rău

Poate că (pacienții) nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.

Henry Marsh

Care este esența ființei umane? Cine suntem noi, dincolo de experiențele pe care le trăim, de educația pe care o primim, de interacțiunile noastre? Unde se formează conștiința de sine, acest termen complex care ne înglobează toate gândurile, sentimentele și trăirile, fascinându-i pe atâția filosofi de-a lungul timpului? Pentru un neurochirurg, răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: misterul întregii noastre existențe se află în creier. Mai exact, sinele reprezintă „vibrația electrochimică a unor sute de miliarde de celule nervoase”. Când lucrurile merg bine, oamenii nici măcar nu sesizează complexitatea fenomenelor care au loc în creierul lor. Această mașinărie extrem de sofisticată ne controlează întreaga viață: lobul occipital ne asigură capacitatea de a procesa imaginile pe care i le trimit senzorii retinei; lobul frontal este responsabil cu personalitatea, mișcările, vorbirea sau atenția noastră; lobul parietal procesează informațiile senzoriale, ajutându-ne să ne orientăm în spațiu, dar și să ne conștientizăm propriul corp; lobul temporal ne controlează memoria pe termen lung, precum și emoțiile, auzul sau capacitatea de a recunoaște fețe etc.

Henry Marsh ne prezintă poveștile tulburătoare ale unor pacienți care au avut anumite părți ale creierului afectate, fiindu-le imposibil să mai desfășoare unele dintre activitățile menționate anterior. Este vorba despre oameni care își pierduseră capacitatea de a merge, de a vorbi, de a înțelege cuvintele – cazuri cu adevărat critice și, de foarte multe ori, fatale. În calitate de chirurg, Henry Marsh nu avea ca responsabilitate doar operarea acelor pacienți, ci și pe aceea de vindecător de suflete, de ființă umană care încearcă să rezoneze cu tragedia altcuiva și de a-i da puterea să lupte. Însă, cea mai grea misiune rămânea aceea de consolare a familiilor care își pierdeau copilul, partenerul sau părintele în urma unor complicații apărute în timpul operației… Pentru un neurochirurg, acele momente reprezentau dovada unui eșec îngrozitor, unul pe care îl procesa foarte greu și cu prețul propriilor relații personale – Marsh însuși a divorțat după 25 de ani de căsnicie, după ce la începutul carierei toți specialiștii cărora le-a comunicat dorința sa de a deveni neurochirurg l-au avertizat că familia va avea de suferit. Într-un puseu de sinceritate, medicul recunoaște că i-a uitat pe foarte mulți dintre pacienții cărora le-a salvat viața și nu a mai fost nevoit să-i vadă vreodată – însă niciodată pe cei care au murit după sau în timpul operației.

„Să nu faci rău” reprezintă o colecție de amintiri extrem de personale și de momente dificile din viața unui neurochirurg de succes, care are puterea însă de a-și admite failibilitatea. Orice operație pe creier implică riscuri importante, iar medicii sunt nevoiți să ia, de cele mai multe ori, decizii pe loc, unele pe care ajung să le regrete, iar altele care se dovedesc inspirate, redându-i pacientului șansa la o viață normală. Triumful medicinei asupra unor boli foarte grave este cu adevărat încurajator, iar povestea lui Henry Marsh ne dă speranța că această mașinărie uimitoare numită creier este încă departe de a-și fi demonstrat întregul potențial.