Casa germană

Însă mi-am jurat să supraviețuiesc pentru că trebuia să povestesc ce s-a întâmplat.

Annette Hess

În 1963, la Frankfurt pe Main începea „Procesul Auschwitz”, o procedură judiciară extrem de dureroasă care i-a adus față în față pe supraviețuitorii cumplitului lagăr de concentrare și pe 22 de criminali de război. Cea de-a doua conflagrație mondială ne-a arătat câteva dintre cele mai înfricoșătoare umbre ale caracterului unei ființe considerate raționale, provocând o rană imensă și imposibil de vindecat în istoria umanității. Povestea din „Casa germană” se desfășoară în timpul acestui proces celebru, având-o ca protagonistă pe Eva Bruhns, o tânără traducătoare de limbă polonă. Aceasta era responsabilă cu traducerea mărturiilor martorilor polonezi, o sarcină pe care o acceptă la început din curiozitate, însă pe măsură ce procesul avansează, ea realizează că este împinsă de o motivație mult mai profundă: descoperirea trecutului propriei familii.

Eva trăiește în Casa germană, o cârciumă care reprezintă afacerea familiei, tatăl ocupându-se de bucătărie, iar mama de servirea oaspeților. Dorința Evei de a participa la proces nu este aprobată de către părinți, aceștia considerând că trecutul trebuie uitat și ținut sub tăcere. Nici sora ei, Annegret, nu este prea încântată, reproșându-i Evei că renunță la perspectiva unei vieți liniștite ca soție de om de afaceri pentru a dezgropa istorii vechi de peste două decenii. Pe de altă parte, Eva nu înțelege de ce familia ei este atât de reticentă și uneori chiar agresivă cu privire la participarea ei în cadrul procesului. Atrocitățile despre care află în timpul audierii martorilor îi trezesc însă amintiri extrem de îndepărtate, făcând ușor lumină în propriul trecut…

De ce a învățat prima dată să numere în limba polonă și nu în germană? De ce harta lagărului de concentrare de la Auschwitz îi pare familiară? De ce simte că o cunoaște pe soția unuia dintre inculpați? Și de ce toate declarațiile și istoriile personale povestite în timpul audierilor îi provoacă un sentiment atât de pregnant de vinovăție? Eva își va primi răspunsurile, suportând însă consecințele deciziei de a deschide acel capitol închis din viața familiei sale… Disperată și rănită, ea ajunge în Polonia, căutând consolarea printre ruinele unei existențe pierdute… Eva descoperă repede că există orori pentru care nu s-au inventat cuvinte de mângâiere. Avem însă datoria de a transmite mai departe adevărul acelor ani înspăimântători și de a ne asigura că istoria nu se va repeta, sub nicio formă, niciodată.

Gambitul Damei

La fel era și șahul. Geometria unei poziții putea fi citită și recitită fără să epuizezi vreodată toate posibilitățile.

Walter Tevis

Ca un omagiu adus genialității femeilor într-o lume încă dominată doar de bărbați, cartea „Gambitul Damei” ne spune povestea lui Beth Harmon, o fată care a rămas orfană la vârsta de opt ani, fiind nevoită să se maturizeze brusc și să-și construiască o viață nouă pe ruinele singurătății și durerii. Ajunsă la orfelinat, Beth descoperă repede mirajul pastilelor verzi, pe care supraveghetorii le dădeau tuturor copiilor pentru a-i liniști și controla mai ușor. Pentru cineva cu inteligența ei sclipitoare, dependența de pastile nu era suficientă pentru a-i opri în totalitate fluxul neîntrerupt de gânduri. Beth avea nevoie de o provocare, iar aceasta s-a materializat într-unul dintre cele mai sofisticate jocuri ale minții: șahul.

Beth a învățat șah în subsolul orfelinatului de la domnul Shaibel, care a privit inițial cu reticență dorința unei fetițe de a deprinde tainele acestui joc. Însă Beth avea un talent înnăscut, o intuiție ieșită din comun și o capacitate uluitoare de a asimila lucruri noi sau de a improviza. Cu toate acestea, dependența de pastile și un accident nefericit au forțat-o să-și întrerupă lecțiile mult prea repede, fiindu-i interzis să mai joace șah până în momentul în care un cuplu s-a hotărât să o adopte. Beth își desăvârșise însă stilul de joc și strategiile în propria imaginație, studiind în același timp dintr-o carte despre deschiderile din șahul modern, pe care i-o dăruise domnul Shaibel.

Odată ajunsă la familia Wheatley, Beth își poate urma în sfârșit pasiunea și începe să participe la competiții regionale, unde îi învinge rapid pe câțiva dintre cei mai buni jucători ai Americii. Bucurându-se de susținerea mamei adoptive, tânăra șahistă participă la concursuri din ce în ce mai importante, iar cariera ei ia un avânt considerabil. Oamenii încep să-i acorde atenție, jurnaliștii îi iau necontenit interviuri, întreaga lume o privește cu admirație și uimire pe adolescenta care se pregătea să devină campioana Statelor Unite ale Americii la șah. Însă Beth se luptă în tăcere cu aceiași demoni cumpliți ai copilăriei sale: dependența și singurătatea. Prezența lor devine și mai agasantă odată cu înfrângerea suferită în fața unui mare maestru rus… Se va putea ridica din prăpastia în care au aruncat-o alcoolul, pastilele și lipsa unei iubiri necondiționate? Va găsi puterea de a-și depăși limitele și de a-i învinge pe cei mai buni jucători de șah din lume la ei acasă? Își va găsi dragostea calea spre inima ei? Împletind permanent marile realizări cu autodistrugerea, Beth Harmon reușește să dărâme cumva standardele societății americane din anii ’60 și să creeze o lume complet nouă, în care totul este posibil, inclusiv ca o femeie să cucerească un imperiu condus doar de către bărbați.

P.S. Pentru cei care ați văzut deja serialul „The Queen’s Gambit”, această carte nu o să vă aducă surprize. Dar o veți cunoaște pe Beth și dintr-un alt unghi…

Industriile viitorului

Adoptarea unei noi tehnologii are loc în cele din urmă atunci când ușurința utilizării, reducerea costurilor și încrederea determină împreună producerea unei schimbări.

Alec Ross

Tehnologia digitală a devenit o parte esențială din viețile noastre, iar singura cale de a ne adapta și de a continua să evoluăm în această perioadă a schimbărilor majore este aceea a învățării. Ca ființe umane, încercăm în permanență să ne autodepășim, să ne simplificăm munca prin evitarea activităților repetitive și să ne valorificăm, pe de altă parte, potențialul creativ, imaginând modalități novatoare de a rezolva probleme vechi. Noile tehnologii ne asigură condițiile unei dezvoltări rapide și spectaculoase, dar implică, în același timp, și adâncirea clivajului dintre statele care se deschid către inovație și parteneriate internaționale și cele care preferă să păstreze controlul asupra granițelor și asupra cetățenilor.

Această carte ne prezintă cazurile unor țări aflate în situații asemănătoare (de exemplu, Belarus și Estonia la începutul anilor ’90, după ce și-au recâștigat independența), dar cu strategii și perspective diferite. Alec Ross ne arată cum deschiderea unei societăți către progres și tehnologizare poate să îi schimbe radical viitorul, atât din punctul de vedere al generării locurilor de muncă și al construirii unei economii puternice, cât și prin prisma îmbunătățirii vieții civice și diminuării corupției.

Autorul aduce în discuție și câteva teme care generează controverse chiar și la momentul actual (de exemplu, fenomenul monedelor virtuale cu riscurile și avantajele aferente), analizând în acest context conceptul de cod-ificare a banilor, a plăților și a piețelor. Succesul comerțului electronic și al plăților digitale se datorează, în primul rând, încrederii pe care oamenii au învățat să o construiască în mediul online. Prima realizare revoluționară în această direcție îi aparține companiei eBay, o platformă web care facilitează activitățile comerciale directe între persoane fizice. Alte exemple importante sunt Airbnb (în domeniul hotelier) și Uber (în cel al transporturilor), platforme sau aplicații care le permit utilizatorilor să realizeze tranzacții economice fără intermediari. Astfel, putem vorbi despre construirea unei „economii colaborative”, adică a unui sistem ce asigură, prin intermediul tehnologiei, comunicarea directă între utilizatori, cu scopul de a pune în legătură bunurile insuficient utilizate cu persoanele care au nevoie de ele.

Nu în ultimul rând, Alec Ross ne ajută să descifrăm misterele genomicii – știința care ar putea să revoluționeze medicina, salvând milioane de vieți anual. Potențialul noilor tehnologii este remarcabil, iar efectele anumitor inovații asupra sănătății și calității vieții, în general, ne pot chiar depăși puterea imaginației. Cu toate acestea, există și pericole, precum cele pe care le generează atacurile cibernetice sau implicațiile utilizării neetice a big data, respectiv tendința de izolare a unor state prin descurajarea investițiilor străine și prin interzicerea libertății de exprimare. Autorul ne propune să reflectăm la toate aceste cazuri distincte și să identificăm cele mai bune modalități de a exploata oportunitățile erei digitale, înțelegând astfel schimbările cu care societatea și economia se vor confrunta în următoarele decenii înainte ca ele să aibă loc.

Să nu faci rău

Poate că (pacienții) nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.

Henry Marsh

Care este esența ființei umane? Cine suntem noi, dincolo de experiențele pe care le trăim, de educația pe care o primim, de interacțiunile noastre? Unde se formează conștiința de sine, acest termen complex care ne înglobează toate gândurile, sentimentele și trăirile, fascinându-i pe atâția filosofi de-a lungul timpului? Pentru un neurochirurg, răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: misterul întregii noastre existențe se află în creier. Mai exact, sinele reprezintă „vibrația electrochimică a unor sute de miliarde de celule nervoase”. Când lucrurile merg bine, oamenii nici măcar nu sesizează complexitatea fenomenelor care au loc în creierul lor. Această mașinărie extrem de sofisticată ne controlează întreaga viață: lobul occipital ne asigură capacitatea de a procesa imaginile pe care i le trimit senzorii retinei; lobul frontal este responsabil cu personalitatea, mișcările, vorbirea sau atenția noastră; lobul parietal procesează informațiile senzoriale, ajutându-ne să ne orientăm în spațiu, dar și să ne conștientizăm propriul corp; lobul temporal ne controlează memoria pe termen lung, precum și emoțiile, auzul sau capacitatea de a recunoaște fețe etc.

Henry Marsh ne prezintă poveștile tulburătoare ale unor pacienți care au avut anumite părți ale creierului afectate, fiindu-le imposibil să mai desfășoare unele dintre activitățile menționate anterior. Este vorba despre oameni care își pierduseră capacitatea de a merge, de a vorbi, de a înțelege cuvintele – cazuri cu adevărat critice și, de foarte multe ori, fatale. În calitate de chirurg, Henry Marsh nu avea ca responsabilitate doar operarea acelor pacienți, ci și pe aceea de vindecător de suflete, de ființă umană care încearcă să rezoneze cu tragedia altcuiva și de a-i da puterea să lupte. Însă, cea mai grea misiune rămânea aceea de consolare a familiilor care își pierdeau copilul, partenerul sau părintele în urma unor complicații apărute în timpul operației… Pentru un neurochirurg, acele momente reprezentau dovada unui eșec îngrozitor, unul pe care îl procesa foarte greu și cu prețul propriilor relații personale – Marsh însuși a divorțat după 25 de ani de căsnicie, după ce la începutul carierei toți specialiștii cărora le-a comunicat dorința sa de a deveni neurochirurg l-au avertizat că familia va avea de suferit. Într-un puseu de sinceritate, medicul recunoaște că i-a uitat pe foarte mulți dintre pacienții cărora le-a salvat viața și nu a mai fost nevoit să-i vadă vreodată – însă niciodată pe cei care au murit după sau în timpul operației.

„Să nu faci rău” reprezintă o colecție de amintiri extrem de personale și de momente dificile din viața unui neurochirurg de succes, care are puterea însă de a-și admite failibilitatea. Orice operație pe creier implică riscuri importante, iar medicii sunt nevoiți să ia, de cele mai multe ori, decizii pe loc, unele pe care ajung să le regrete, iar altele care se dovedesc inspirate, redându-i pacientului șansa la o viață normală. Triumful medicinei asupra unor boli foarte grave este cu adevărat încurajator, iar povestea lui Henry Marsh ne dă speranța că această mașinărie uimitoare numită creier este încă departe de a-și fi demonstrat întregul potențial.

Invizibilii. Puterea muncii anonime într-o eră a autopromovării necruțătoare

Mult prea des asociem puterea, precum și responsabilitatea aferentă, cu vizibilitatea. Însă, așa cum ne arată Invizibilii, puterea nevăzută și, probabil, forma ei cea mai pură, responsabilitatea, sunt cele care ne animă, ne stimulează și ne împlinesc.

David Zweig

Trăim timpuri în care succesul este asociat cu celebritatea, iar satisfacția profesională pare să fie asigurată în special de oportunitatea unor câștiguri financiare importante și mai puțin de pasiunea individului pentru activitatea sa. Oamenii aleargă după iluzii poleite în aprecieri pe rețelele sociale, în salarii cu multe zerouri, în fotografii din vacanțe perfecte, în diverse reușite personale și profesionale, pe care nu omit niciodată să le anunțe public. Discreția pare să nu mai fie o calitate în această eră a autopromovării, după cum o numește David Zweig, fiind percepută mai degrabă ca o asumare tacită a neîmplinirii sau a insatisfacțiilor și nu ca o încercare elegantă de a păstra tăcerea în legătură cu realizările tale, justificată prin alegerea de a nu ieși în evidență.

Invizibilii sunt acei oameni care muncesc fără să aștepte laude publice, fără să viseze la glorii temporare, fără să vorbească, de cele mai multe ori, despre complexitatea activității lor. Sunt „specialiști de înaltă clasă”, oameni pasionați și extrem de competenți, care preferă însă liniștea unei vieți în culise, departe de luminile reflectoarelor. Chiar dacă îi vom întâlni, n-o vom ști niciodată, deoarece valoarea muncii lor stă tocmai în caracterul ei anonim: performanța este atinsă doar prin perfecțiune, prin capacitatea (supraumană) de a nu greși sub nicio formă, de a nu ajunge, de fapt, vreodată în atenția publicului.

Autorul ne prezintă poveștile fascinante ale unor Invizibili de succes, oameni care și-au transformat pasiunile în slujbe extrem de bine plătite, însă, în același timp, necunoscute de către cei din exterior. Este vorba despre creatori de parfumuri de lux, despre interpreți de la Națiunile Unite, despre directori de imagine, despre cei care verifică informațiile înainte să fie publicate în celebrele ziare americane sau despre tehnicieni de instrumente muzicale. Acești oameni au competențe și parcursuri profesionale diferite, dar toți împărtășesc câteva trăsături-cheie: atenția pentru detalii, responsabilitatea, implicarea totală în activitatea lor, modestia și capacitatea de a-și extrage satisfacția din îndeplinirea excepțională a sarcinilor și nu din recunoașterea publică. Invizibilii sunt un grup de profesioniști de la care toți avem câte ceva de învățat, arătându-ne un mod diferit de a percepe succesul într-o lume vrăjită de titluri importante, cariere strălucitoare și elogii zgomotoase.

Big data: o revoluție care va transforma felul în care trăim, muncim și gândim

Într-o lume a big data, tocmai trăsăturile noastre cele mai umane vor trebui cultivate – creativitatea, intuiția și ambiția intelectuală – din moment ce inventivitatea reprezintă sursa progresului nostru.

Viktor Mayer-Schönberger și Kenneth Cukier

Trăim într-o lume în care controlul deplin al datelor noastre personale pare să nu mai fie posibil. Informația se află peste tot în jurul nostru – este suficient doar ca o mână de „alchimiști statisticieni” să descopere corelațiile potrivite într-un „haos organizat” de date care nu au nicio legătură aparentă unele cu celelalte. De ce le-am permite acestor analiști să utilizeze informațiile pe care le lăsăm în urma noastră atunci când navigăm pe Internet sau când beneficiem de diverse servicii digitale? Poate pentru că uneori acest lucru salvează vieți, dacă ne gândim la algoritmii utilizați în sistemul medical pentru depistarea timpurie a unor boli sau prevenirea altora. Poate pentru că progresul implică și astfel de mici concesii, câtă vreme se respectă anonimitatea persoanei care furnizează benevol respectivele date. Însă cum știm dacă unele limite au fost depășite, iar viața noastră privată a fost invadată fără acordul nostru?

Autorii încep prin a prezenta beneficiile big data pentru societate, atât din perspectiva sănătății, cât și a protejării mediului înconjurător sau a dezvoltării economice. Accesul la seturi complexe de date poate determina salturi tehnologice uriașe cu implicații profunde în ceea ce privește prosperitatea și evoluția societății pe toate palierele sale: medical, cultural, politic, educațional, administrativ, financiar etc. Cum se poate realiza acest lucru? Prin dezvoltarea unei mentalități de tip big data. Este important să avem informații pe care să le putem utiliza și specialiști în analiza datelor, însă ceea ce poate transforma un demers tehnic într-o revoluție digitală este capacitatea ființei umane de a extrage valoarea din informațiile colectate.

Există însă și numeroase riscuri, iar majoritatea vizează viața privată. Autorii avertizează că, în era big data, s-a pierdut eficiența strategiilor care au fost utilizate, de-a lungul timpului, pentru a păstra anonimitatea indivizilor. Oamenii își dau cu ușurință acordul să le fie colectate datele deoarece nu au timpul sau răbdarea să citească politicile de confidențialitate, iar nevoia de a rămâne în contact cu ceilalți prin intermediul rețelele sociale online vine la pachet cu numeroase aprobări privind prelucrarea informațiilor personale. Cu toate acestea, există și speranță: la fel ca în cazul altor tehnologii care au generat schimbări majore, însă au determinat și apariția unor amenințări noi, domeniul big data și-a prezentat mai întâi instrumentele și potențialul lor impact asupra societății, urmând ca generația actuală și cea viitoare să aibă ingeniozitatea și intuiția de a identifica modalitatea optimă prin care să soluționeze problema utilizării greșite sau iresponsabile a datelor.

Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

Un bărbat pe nume Ove

Și acum el nu știe cum să facă să doarmă fără vârful nasului ei în adâncitura dintre gâtul și umărul lui. Asta-i tot…

Fredrik Backman

Ove nu a fost niciodată răsfățat de soartă. Și-a pierdut amândoi părinții înainte să termine școala, a fost nevoit să muncească de la 16 ani pentru a supraviețui, a suportat singurătatea, precum și disprețul oamenilor cu stoicism, fără să se plângă vreodată sau să încerce să-și schimbe condiția. Ove își trăiește viața după reguli stricte, nu acceptă niciun compromis, nu suportă discuțiile de complezență și nici nu își dorește să aibă vreun prieten. Până când o întâlnește pe ea…

În ziua în care s-a îndrăgostit, Ove a descoperit sensul vieții. Sonja a dat culoare întregii sale lumi, i-a vindecat rănile cu blândețe și i-a umplut toate golurile din suflet. I-a arătat că iubirea poate să ne salveze de noi înșine, că nu există iad din care să nu ieșim dacă ținem de mână persoana potrivită, că existența noastră înseamnă mai mult decât o nesfârșită luptă pentru supraviețuire… Sonja a suflat viață peste inima înghețată a lui Ove și l-a ajutat să construiască o fundație solidă, din cărămizi umplute cu dragoste, râsete și optimism, pe ruinele copilăriei sale pierdute.

Anii trec și îl descoperim pe Ove la 59 de ani, cu trăsăturile de caracter îndulcite datorită traiului îndelungat cu Sonja, dar la fel de mizantrop și de obsedat de reguli ca în tinerețe, considerând că societatea actuală își pierde principiile în goana după tehnologie și slujbe cât mai bine plătite. Ove nu-i suportă pe birocrați (oamenii cu „cămășile albe”) și nici nu înțelege de ce cineva și-ar cumpăra o mașină franțuzească sau americană. De fapt, orice mașină în afară de Saab. În plus, este dezamăgit că nimeni nu mai știe să repare o bicicletă sau să aerisească un calorifer, bărbații transformându-se astfel în niște „tolomaci”, iar femeile care îi acceptă așa în niște „imbecile”. Desigur, în universul lui Ove, niciun cuvânt mai puțin măgulitor nu este spus cu răutate, după cum descoperă destul de repede Parvaneh, vecina lui gravidă, care reușește să străpungă platoșa bărbatului, (re)amintindu-i, prin dragostea și insistența ei, de ce viața rămâne, în ciuda tuturor pierderilor, suferințelor și nedreptăților, singura alegere disponibilă.

Bărbatul cu haină roșie

Arta poate să comemoreze modelul, dar poate să-l și schimbe, ba chiar să-l anuleze, în ciuda a ceea ce doresc cele două părți.

Julian Barnes

În „Bărbatul cu haină roșie”, Julian Barnes ne propune un alt mod de a privi trecutul și perioadele pe care le considerăm emblematice în istoria culturii și civilizației umane. Renunțând la privilegiul supraviețuitorului sau la nostalgia celui nemulțumit de prezent, dobândim detașarea necesară pentru a înțelege specificul epocii respective, dincolo de bârfele timpului, de răutățile sau de elogiile contemporanilor, de prejudecăți și de cutume. În acest mod, descoperim La Belle Époque și pe ai săi Marcel Proust, Alphonse Daudet, Anna de Noailles sau Paul Verlain, ne întâlnim cu unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai dandismului – contele Robert de Montesquiou și, nu în ultimul rând, îl cunoaștem pe chirurgul și pionierul în ginecologie Samuel Pozzi, o figură luminoasă într-o perioadă decadentă și extravagantă a Franței, în care valorile erau suprimate de setea de plăcere, iar superficialitatea domina viețile persoanelor publice.

Autorul nu ezită în a evidenția părțile mai puțin fascinante ale Parisului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cum ar fi transformarea patronajului artistic într-un fel de colonialism intern (artiștii săraci erau, în realitate, doar niște jucării muzicale pentru aristocrații care îi protejau), naționalismul dus la extrem (respingerea inovațiilor celorlalte popoare și batjocorirea lor fără temei) sau duelurile, care erau provocate de diverse irascibilități personale și nu de un simț acut al onoarei. Mai mult decât atât, acea iubire evocată într-un mod sublim de scriitorii, pictorii sau muzicienii timpului nu era nici măcar menționată în Codul civil francez din primii ani ai secolului XX, unde o căsnicie trebuia să îndeplinească doar trei condiții: fidelitate, ajutor și sprijin reciproc. Ulterior, a apărut și noțiunea de „respect”, dar aceasta a fost singura concesie acceptată de către francezi.

De altfel, căsătoriile bazate pe dragoste nu erau deloc comune în Franța acelor vremuri. Oamenii își uneau viețile pentru „poziție socială, pentru bani sau proprietăți, pentru perpetuarea familiei, dar nu pentru iubire”. Atât bărbații, cât și femeile își căutau împlinirea sufletească în afara căsniciei, dar reușeau cumva să mențină și liniștea căminului sau măcar să ofere iluzia unor raporturi sănătoase și civilizate cu partenerul oficial. Samuel Pozzi, eroul acestei cărți, nu face excepție: căsătoria lui cu Thérèse, soția și mama celor trei copii ai săi, a fost de la început compromisă din cauza lipsei de iubire, dar au rezistat împreună aproape 30 de ani, în ciuda nenumăratelor infidelități ale medicului.

Cu toate acestea, Samuel Pozzi sau „Bărbatul cu haină roșie” (pictură realizată de americanul John Singer Sargent) a reușit să se ridice deasupra bârfelor și complicațiilor din relația sa de familie. Realizările lui în domeniul chirurgiei ginecologice, interesul pentru artă, implicarea în viața politică, grija și atenția față de ceilalți, precum și înclinarea către perfecționism contribuie la construirea reputației unui om de știință remarcabil. Întotdeauna dispus să-și ajute semenii, Pozzi nu se ascunde într-un turn de fildeș și nu încetează să primească pacienți, chiar și în perioada Primului Război Mondial, când devine chirurg militar, salvând viețile soldaților răniți pe câmpul de luptă. Viața lui Samuel Pozzi reprezintă cel mai bun exemplu că altruismul și dedicarea sunt, indiferent de vremuri, calitățile care deosebesc eroii de oamenii obișnuiți, luminând caractere și înăbușind micile derapaje inerente oricărei existențe.

Biblioteca de la Miezul Nopții

Iar când s-a gândit la viața ei originară, a înțeles că problema ei fundamentală, lucrul care o făcuse vulnerabilă, era absența iubirii.

Matt Haig

Cum ar fi să te trezești într-o lume unde ai acces la toate existențele tale posibile, la tot ce ai fi putut deveni dacă alegeai diferit, la vieți pe care ți le-ai imaginat la un moment dat, dar nu ai avut niciodată curajul să le trăiești? Cum ar arăta oare acel colț de Univers? Pentru unii poate fi un magazin de casete video. Pentru alții poate fi o galerie de artă sau un restaurant. Pentru Nora, acel loc este o bibliotecă. Fiecare viață pe care ar fi putut să o trăiască dacă își urma visul de a ajunge campioană olimpică la înot / de a se stabili în Australia cu prietena ei cea mai bună / de a deveni vedetă rock sau de a cerceta impactul schimbărilor climatice la Cercul Polar Arctic – toate aceste posibile existențe se află, de fapt, în cărțile care alcătuiesc ciudata Bibliotecă de la Miezul Nopții. Acolo, timpul s-a oprit la 00:00, permițându-i Norei să călătorească în viețile alter ego-urilor ei și să se confrunte cu repercusiunile unor decizii diferite: ce s-ar fi întâmplat dacă nu renunța la înot sau dacă se căsătorea cu fostul ei logodnic și deschideau împreună un pub într-o zonă rurală a Angliei sau dacă ieșea la o cafea cu acel chirurg care în timpul liber participa la semimaratoane sau dacă ar fi continuat studiile universitare?

Fiecare alegere pe care o luăm implică anumite consecințe, unele mai fericite, altele mai puțin, dar toate sunt rezultatul dorințelor noastre dintr-un anumit moment sau, pur și simplu, al felului unic de a ne trăi viața. Nora era un om singur care nu își găsea locul în lume, un suflet chinuit de regrete, o inimă lipsită de căldura iubirii împărtășite. Odată ce a pășit în Biblioteca de la Miezul Nopții, ea descoperă că dragostea poate lua forme diferite, iar micile detalii, acele gesturi timide de afecțiune pe care le trecem cu vederea, fiind prea ocupați să deslușim imaginea de ansamblu reprezintă, de fapt, fundamentul și motorul relațiilor noastre. Interacțiunea constantă dintre două ființe care se iubesc, grija pentru celălalt, atenția față de nevoile lui pot transforma orice existență, oricât de obișnuită ar fi ea, într-o versiune terestră a Paradisului. Toți avem căderile noastre, acele momente teribile în care nimic nu pare să mai aibă sens. Însă atunci când știm că cineva ne iubește sincer, sufletele nu ni se mai zbat singure pe asfaltul rece, ci sunt prinse în plasa iubirii, chiar înainte ca disperarea să le blocheze fiecare ieșire.

„Biblioteca de la Miezul Nopții” este un univers al tuturor posibilităților, un spațiu creat de creierul uman pentru a explica inefabilul, o poartă de acces spre o lume diferită de fiecare dată, dar în esență aceeași. Ai tot atâtea vieți la dispoziție câte decizii ai, îi spune bibliotecara Norei. Același om poate trăi într-un infinit de universuri paralele, în realități care se schimbă la fiecare alegere, la limita dintre „a putea” și „a deveni”. Însă acel om nu se va simți acasă decât într-un singur loc. Acolo unde are curajul de privi viața în față și de a o iubi cu toate umbrele și necunoscutele ei. Acolo unde regretele se transformă în scrum, iar speranța îi este călăuză spre un viitor pe care îl prețuiește dinainte de a-l cunoaște… Acolo unde trăiește – poate nu cea mai bună versiune a sa, dar cu siguranță cea care îi permite să fie fericit.

Nu trebuie să înțelegi viața. Trebuie doar să o trăiești.