Explicându-i pe oameni

Știu însă, în același timp, adânc în sufletul meu că dragostea este cea care ne face să ne simțim vii, chiar și atunci când nu ne place, ne doare sau e greu de suportat.

Dr. Camilla Pang

Ați simțit vreodată, în momentul în care ați făcut cunoștință cu cineva, că știți acea persoană dintotdeauna? Că ați mers împreună pe același drum cu mult timp înainte ca traiectoriile voastre să conveargă întâmplător, aducându-vă unul în fața celuilalt pentru prima dată după ani întregi de căutări tăcute? Ce înseamnă, până la urmă, să fii pe aceeași „lungime de undă” cu cineva? Este vorba despre o sincronizare spectaculoasă a minților și a personalităților unor oameni diferiți, dar asemnănători în spirit și în gândire. Simți că cealaltă persoană reprezintă echilibrul tău, cel alături de care poți să construiești o lume mai bună sau, cel puțin, să „creați ceva frumos împreună”.

Dr. Camilla Pang ne arată cum putem să înțelegem oamenii și legăturile care se formează între ei cu ajutorul științei. De exemplu, teoria undelor ne ajută să descifrăm misterul din spatele unei conexiuni perfecte. Când două personalități umane reușesc să conlucreze într-un mod care le ajută să se ridice la un nivel la care nu ar fi ajuns niciodată singure, înseamnă că au aceeași „frecvență de rezonanță”. Acești oameni devin „parteneri într-ale armoniei”, adică undele lor sunt suficient de asemănătoare încât să le permită să se completeze reciproc, depășind cu eleganță eventualele diferențe și explorând împreună ceea ce îi unește.

Consider că această teorie este fascinantă, deoarece demonstrează, încă o dată, cât de importantă este capacitatea ființei umane de a coopera și de a căuta oamenii alături de care să găsească fericirea, dar și calea către atingerea unei desăvârșiri în doi. Pentru că, în cele din urmă, „dragostea este cea care ne face să ne simțim vii”, reprezentând cea mai frumoasă dovadă că există, în natura noastră, acea scânteie unică a dăruirii de sine pentru a aduce lumina pe cerul nopții unei alte persoane…

Serenadă pentru Nadia

… căci doar oamenii ale căror povești sunt împărtășite continuă să existe cu adevărat.

Zülfü Livaneli

Scrisă pe fundalul unuia dintre cele mai enigmatice orașe din lume – Istanbul, „Serenadă pentru Nadia” este o carte despre puterea ființei umane de a iubi dincolo de moarte și de a găsi un sens în existența ei chiar și în cel mai cumplit întuneric. Povestea Mayei – angajată a Universității din Istanbul – se întrepătrunde cu cea a profesorului Maximilian Wagner, care se întoarce în Turcia după 59 de ani de absență, pentru a susține o conferință. Maya este atrasă încă de la început de misterul care învăluie personalitatea complexă a profesorului, intuind că venirea acestuia nu se datorează doar îndeplinirii unor obligații profesionale, ci mai ales nevoii de a închide un cerc al suferințelor mute…

Wagner ascunde un trecut dureros, marcat de neputință și de regrete, o frântură dintr-o existență îngrozitoare, zdruncinată de pierderea iubitei sale soții… Dragostea dintre Max, un tânăr profesor german și Nadia, o studentă evreică, s-a născut în anii întunecați ai celui de-al Doilea Război Mondial, când oamenii erau persecutați și uciși pentru credința și originea lor. Cu toate acestea, cei doi îndrăgostiți au sperat până în ultima clipă la un final fericit pentru povestea lor, imaginându-și că fuga într-o țară neutră le va da o nouă șansă la viață… Din păcate, pentru Nadia, speranța regăsirii omului drag se scufundă împreună cu ea, în apele Mării Negre, nu departe de Istanbul, acolo unde Max visase că își vor reconstrui viitorul răpit de acel regim atroce…

Întâlnirea cu Maya, la aproape șase decenii după dispariția Nadiei, îi dă ocazia de a-și împărtăși povestea și de a reveni în locul în care își pierduse definitiv soția pentru a-i aduce un ultim omagiu… O serenadă pe care o compusese pentru ea chiar înainte să o ceară în căsătorie, o emoționantă reprezentare a iubirii lor prin intermediul sunetelor… Însă odată ajuns acolo unde a început și s-a sfârșit totul, Max constată că lipsesc anumite fragmente din trecutul pe care încearcă să-l rememoreze cu ajutorul Mayei. Pășind pe urmele propriei istorii, aceasta descoperă că între destinul Nadiei și cel al femeilor din familia ei există numeroase puncte comune. Vor reuși cei doi să reconstituie împreună finalul acelor povești nespuse? „Serenadă pentru Nadia” nu este doar un roman de dragoste, ci o incursiune răvășitoare în istoria recentă a Turciei și un prilej de a medita la importanța toleranței într-o lume încă ancorată într-un trecut al prejudecăților și al cruzimii față de cei considerați mai slabi.

Până nu se răcește cafeaua

Și sufletul omului are propria forță gravitațională. E greu să minți pe cineva care te cunoaște, în fața căruia ți-ai deschis inima. Tu, cel adevărat, ieși la iveală, tocmai atunci când vrei să-ți ascunzi tristețea și vulnerabilitatea.

Toshikazu Kawaguchi

Dacă ai ști că ai putea să călătorești în timp și să retrăiești un anumit moment cu o persoană dragă, ai lua în considerare această oportunitate, chiar și pentru câteva minute, până nu se răcește cafeaua? Romanul japonezului Toshikazu Kawaguchi ne prezintă poveștile unor oameni care îndrăznesc să spere că rescriind istoria unei singure întâlniri, vor percepe altfel relațiile din prezent și, poate, vor primi o șansă la un viitor mai bun. Această experiență neobișnuită este posibilă doar într-o cafenea misterioasă, aflată la subsolul unei clădiri din Tokyo, unde legătura cu lumea exterioară pare să fie suspendată, îndemnând vizitatorii să viseze și să se transpună într-o altă dimensiune…

Pentru a călători în timp, clienții cafenelei trebuie să respecte, însă, mai multe reguli. Prima dintre ele este aceea ca persoana pe care își doresc să o revadă să fi vizitat, măcar o dată, cafeneaua. În plus, ei trebuie să fie conștienți că, indiferent de direcția în care va evolua întâlnirea lor din trecut (sau din viitor), nu vor putea schimba sub nicio formă prezentul. Totodată, este foarte important ca aceștia să bea cafeaua înainte să se răcească întrucât pot risca să rămână blocați în afara timpului. La fel cum i s-a întâmplat unei femei în rochie albă, care a fost condamnată să ocupe singurul scaun de unde ar putea începe călătoria în timp, chiar dacă pentru ea această ocazie nu va mai exista vreodată… Așadar, ultima regulă este aceea de a aștepta acel moment din zi în care femeia părăsește scaunul respectiv, creând ocazia unei evadări temporare din prezent…

De ce ar accepta cineva toate aceste condiții, știind că nu există nicio șansă de a schimba cursul evenimentelor sau de a împiedica o eventuală tragedie? Poate pentru că speră că amintirile care se vor imprima pe sufletele lor după acea scurtă întâlnire vor constitui baza pentru o regăsire ulterioară sau măcar le vor aduce mângâierea unei ultime revederi înainte de o despărțire definitivă… Poate pentru că a doua oară nu vor mai amâna să spună „Te iubesc”… Poate pentru că viitorul este încă nescris, iar speranța că vor putea schimba, totuși, ceva nu este irevocabil pierdută…

Cartea „Până nu se răcește cafeaua” a apărut în 2021 la Editura Litera, în colecția „Buzz Books”.

Numele meu este Eva

… peste tot în tabără, oamenii își făceau propriile pregătiri: coseau, găteau și cântau, de parcă ar fi concentrat toate Crăciunurile trecute, de care fuseseră privați în cei șase ani de foamete și sclavie, într-o singură și imensă sărbătoare, ce avea să surprindă esența fiecărui Crăciun superb pe care l-au trăit vreodată.

Suzanne Goldring

Povestea lui Evelyn este cea a unei femei puternice și neînfricate, care își dedică existența căutării adevărului despre moartea soțului ei, chiar și cu prețul propriei libertăți. Hugh își pierde viața într-o misiune secretă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce îi mărturisise soției lui că șeful operațiunilor din care făcea parte părea dispus să plătească orice preț pentru a-i induce în eroare pe inamici. Îngrijorată că viața soțului ei se află în mâinile acelui bărbat, Evelyn încearcă să îi afle numele, dar cenzura din acea perioadă și distanța pe care războiul a creat-o între ei o împiedică să găsească răspunsul înainte să fie prea târziu…

Cu toate acestea, Evelyn nu abandonează lupta pentru aflarea adevărului, fiind determinată să-l întâlnească pe cel care a provocat moartea omului iubit… Ea reușește să obțină o slujbă de șofer în cadrul ATS (Serviciul Teritorial Auxiliar), însă realizează repede că în acest mod nu-și poate îndeplini țelul de a-i găsi și pedepsi pe cei vinovați pentru milioanele de vieți distruse în cumplita conflagrație, în special pe un anumit colonel care i-a răpit bucuria de a trăi, condamnând-o la solitudine eternă. Șansa apare însă atunci când, datorită cunoștințelor ei lingvistice și de dactilografie, Evelyn primește o slujbă într-o unitate militară înființată într-un oraș balnear aflat în apropiere de Hanovra, unde urma să participe la interogatoriile prizonierilor germani.

Evelyn îl cunoaște, în sfârșit, pe omul care a luat decizia de a sacrifica viața soțului ei și a altor bărbați curajoși în acea misiune fatală, înțelegând că pentru acesta obiectivul urmărit justifică orice act de cruzime… Va reuși ea oare să-i câștige încrederea și să-l atragă într-o cursă a morții? Ce alte secrete mai poate ascunde o femeie rănită și singură, care și-a pierdut definitiv șansa la fericire odată cu dispariția omului iubit? Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri, prezentând-o pe Evelyn câteva zeci de ani mai târziu, într-un cămin de bătrâni, unde pare să aibă o existență liniștită și retrasă, animată doar de vizitele nepoatei ei și de discuțiile despre marea ei pasiune – grădinăritul. Să fie acesta sfârșitul unei vieți incredibile sau mai sunt povești care trebuie să fie spuse pentru a-i salva de la uitare pe cei dispăruți în numele unei lumi mai bune?

Cartea „Numele meu este Eva” a apărut în 2021, la Editura Corint Fiction.

P.S. Vă doresc tuturor un 2022 cu sănătate, împliniri și lecturi frumoase! Să auzim numai de bine!

Secolul singurătății

Cum să-i facem pe oameni să se simtă susținuți și ascultați într-o epocă în care resursele devin din ce în ce mai limitate? Și, mai important, cum să-i facem pe oameni să le pese nu doar de cei care arată ca ei, cu aceeași istorie și aceeași cultură, ci și de cei care nu li se aseamănă? Cum să-i aducem pe oameni împreună într-o lume care se dezbină?

Noreena Hertz

„Secolul singurătății” este, probabil, una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2021, iar acest lucru nu se datorează doar actualității temei (întrucât tratează, printre altele, și efectele pandemiei și ale digitalizării asupra modului în care ne raportăm la cei din jur), ci mai ales faptului că autoarea a optat pentru o abordare pluridisciplinară, prezentând aplicabilitatea unor teorii din domeniul psihologiei, sociologiei sau științelor politice cu privire la construirea relațiilor interumane într-o lume din ce în ce mai dezbinată. Cu toții am trăit, într-o mai mică sau mai mare măsură, izolarea și singurătatea în ultimii doi ani, însă realitatea este că spiritul comunității a început să se dezintegreze cu mai mult timp în urmă. Poate atunci când ne-am mutat într-un loc nou și nu am depus niciun efort să ne cunoaștem vecinii sau să creăm legături noi? Poate atunci când, în contextul politicilor de austeritate impuse de criza financiară din 2008, au început să dispară sau să fie reconfigurate spațiile în care oamenii se puteau strânge laolaltă, precum centrele culturale, bibliotecile publice, parcurile sau cluburile pentru tineret? Poate atunci când tehnologia ne-a invadat intimitatea, iar rețelele sociale au devenit parte din viața noastră, dându-ne iluzia că nu vom mai fi niciodată singuri dacă avem sute de prieteni virtuali?

Criza singurătății ar preceda, însă, toate aceste evenimente, iar rădăcinile ei s-ar fi format, de fapt, încă din anii ’80, odată cu apariția neoliberalismului, o ideologie care ar încuraja individualismul și împlinirea personală, în detrimentul binelui colectiv. Noreena Hertz consideră că oamenii au devenit, astfel, rivali, dezvoltând un anumit grad de suspiciune cu privire la adevăratele intenții ale celor din jur, ceea ce i-a îndepărtat, în cele din urmă, de comunitate și de activitățile de grup. Chiar dacă în acest mod, foarte mulți indivizi au cunoscut succesul, având mai mult timp să investească în dezvoltarea lor profesională, ei au devenit și mai predispuși la boală (singurătatea determină, printre altele, și amplificarea impactului surselor de stres din jurul nostru) și mai dependenți de mijloacele alternative de petrecere a timpului liber, care nu implică interacțiunile fizice cu alți oameni, ci utilizarea unui dispozitiv digital.

Este aproape imposibil să ne imaginăm, în momentul de față, viețile fără ecranele în fața cărora ne desfășurăm activitatea profesională sau comunicăm cu oamenii dragi, atunci când anumiți factori externi ne împiedică să îi vedem atât de des pe cât ne-am dori. Ceea ce trebuie să facem, însă, este să nu ne izolăm în aceste „bule digitale”, să nu alegem să ne petrecem seara urmărind un videoclip pe YouTube sau verificând noutățile din cronologia noastră pe Facebook, în loc să fim atenți la ceea ce partenerul nostru ne povestește sau să dăm un telefon cuiva apropiat. Autoarea consideră că inițiativele în această direcție ar trebui să vină, în primul rând, din partea autorităților, având în vedere capacitatea lor de a lua măsuri sociale destinate sprijinirii celor afectați de singurătate, însă, în cele din urmă, noi suntem cei care creăm societatea. Fiecare individ poate și are puterea de a schimba ceva în propria viață, precum și în a celor din jur. Provocarea este, însă, aceea de a ne schimba, înainte de orice, mentalitatea și de a ne aminti că ceea ce a determinat progresul omenirii a fost dezvoltarea capacității de a colabora și de a-și însuși spiritul colectiv.

O comunitate adevărată poate fi creată doar împreună, dacă dorim cu toții să-i simțim beneficiile.

Marele vestiar

Eu, la vârsta dumneavoastră, domnilor, aveam nevoie de stele ce cad, de pământul care se cutremură, de vulcani care erup, în timp ce dumneavoastră… de un scaun, o masă!

Romain Gary

Când pășești în lumea lui Romain Gary, cuvintele devin un vehicul pentru emoție, în timp ce fiecare scenă pe care personajele lui pitorești o creează te provoacă să îți imaginezi zeci de versiuni diferite ale realității prezentate. Geniul de povestitor al lui Romain Gary se remarcă prin îmbinarea desăvârșită a micilor detalii, prin replicile inteligente, prin crâmpeiele de existență care alcătuiesc substanța cărților sale… În „Marele vestiar”, descoperim povestea lui Lucky, un adolescent care și-a pierdut tatăl, membru al Rezistenței, cu puțin timp înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Băiatul devine un „copil al națiunii”, ceea ce însemna că, din acel moment, întreaga țară urma să aibă grijă de el și să se asigure că va învăța o meserie.

Acest ideal era, însă, dificil de transpus în realitate, într-o perioadă în care societatea franceză încă se confrunta cu urmările războiului atât pe plan social, cât și economic sau politic. Lucky ajunge să fie adoptat de Vanderputte, un bătrân care pare să ascundă un secret teribil și se împrietenește cu ceilalți doi adolescenți care locuiesc în casa acestuia, Léonce și Josette. Disponibilitatea lui Vanderputte de a-i ajuta pe acești copii orfani are, însă, o latură mercantilă: prin intermediul lor, bătrânul își desfășoară activitățile ilegale pe piața neagră. Dacă, la început, aceste afaceri vizau, mai ales, comerțul cu alimente, săpun sau țigări, pe care le obțineau de la soldații americani, cu timpul, produsele tranzacționate deveniseră din ce în ce mai rare, fapt ce implica riscuri mai mari, dar și profituri semnificative.

Adolescenții încep să viseze la o viață în America, pentru care trebuie să strângă, însă, mai mulți bani și să învețe limba engleză. O (nouă) tragedie le dă peste cap viețile, iar incertitudinea plutește din nou peste viitorul pe care și l-au imaginat în timpul orelor petrecute în sălile de cinema, urmărind zeci de filme cu gangsteri americani. Lucky descoperă, în cele din urmă, și secretul lui Vanderputte, al cărui trecut se dovedește a fi chiar mai cumplit decât a crezut când i-a ridicat puțin cortina, căutând printre fotografii vechi și vestoane care încă purtau poveștile foștilor proprietari… Ascuns într-o cameră transformată într-un vestiar, Vanderputte se hrănește cu istorii contrafăcute, sperând că lumina adevărului nu va pătrunde niciodată în acel spațiu derizoriu… Odată ce misterul din jurul lui Vanderputte dispare, Lucky este nevoit să ia o decizie: își va continua viața de adult în ilegalitate sau va părăsi definitiv vizuina care i-a îngropat inocența?

Cazul doctorului Kukoțki

Parcă îl iubisem înainte să se nască și n-am făcut decât să-mi amintesc iar de vechea mea iubire pentru el.

Ludmila Ulițkaia

Până să o cunoască pe Elena Gheorghievna, cea care urma să-i devină soție, viața medicului obstetrician-ginecolog Pavel Kukoțki era dedicată în totalitate consultațiilor, cercetării și îndeplinirii îndatoririlor sale de director al unei mari clinici. Kukoțki avea un dar aproape supranatural pentru diagnosticare, pe care și-l cultiva printr-o abstinență benevolă, considerând că plăcerile fizice pot diminua puterea și obiectivitatea științei. Apariția Elenei i-a dărâmat însă aceste prejudecăți și i-a arătat o altă față a iubirii, una care a existat dintotdeauna în sufletele celor doi protagoniști, așteptându-i doar să se întâlnească. Dragostea pentru Elena și pentru Tania, fetița ei de doi ani, pe care Pavel o înfiază imediat după căsătorie îi îmbracă existența într-o lumină nouă, dovedindu-i că desăvârșirea intelectuală se poate atinge și în interiorul unui cămin liniștit și confortabil…

Însă armonia din familia lor va fi în curând zdruncinată, după ce mama Tomei, o colegă de clasă a Taniei, își pierde viața în urma unui avort făcut clandestin. Moartea acesteia are o importanță deosebită pentru Pavel Kukoțki, fiind una dintre femeile pentru care se zbătea să convingă autoritățile să legalizeze întreruperile de sarcină. În acest context nefericit, el își susține, pentru prima dată, cauza și în fața soției sale, gândindu-se că ea va înțelege revolta și neputința care îl cuprind de fiecare dată când nu poate interveni la timp pentru a împiedica sfârșitul unor femei prea sărace să-și permită să ceară ajutor de specialitate, fiind nevoite să apeleze la serviciile unor moașe improvizate… Acest subiect provoacă, însă, prima ceartă din familia lor, întrucât Elena nu îi împărtășește punctul de vedere, considerând că viața trebuie să aibă întâietate, indiferent de context. Dezamăgit de reacția ei, Pavel mai are o singură replică… Una care le zguduie în mod ireversibil sufletele, spulberându-le pentru totdeauna intimitatea și încrederea reciprocă.

Din acel punct, căsnicia lor nu va mai fi niciodată aceeași, iar Elena ajunge, în scurtă vreme, să se îndepărteze nu doar de el, ci și de întreaga realitate pe care au construit-o împreună. O afecțiune medicală fără un diagnostic clar și (aparent) fără leac o aruncă pe soția lui Kukoțki la granița dintre vis și imaginație, într-o lume fictivă creată de mintea ei pentru a continua să supraviețuiască în cea reală… În acest timp, Tania încearcă să-și găsească drumul în viață, un demers care se va dovedi însă mult mai complicat decât a crezut atunci când s-a înscris la cursurile Facultății de Biologie, fiind convinsă că destinul ei profesional se va împleti cu cel al tatălui. Evenimentele se succedă pe mai multe planuri și din mai multe perspective, creând o narațiune vastă, densă și captivantă pentru cititorul dispus să pătrundă, cu puterea imaginației, în frântura de existență a unei familii extrem de complexe prin forța și bagajul intelectual al personajelor care o alcătuiesc. Cartea a apărut în 2020 la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

În timp ce Parisul dormea

E pregătită să renunțe la el? Ar face-o oare? Ar putea o mamă care și-a pierdut copilul o dată să suporte să îl piardă din nou?

Ruth Druart

În 1944, cu doar o săptămână înainte de debarcarea forțelor aliate în Normandia, ultimele trenuri cu prizonieri părăseau lagărul de la Drancy, având ca destinație finală unul dintre cele mai cumplite locuri pe care mintea umană le-a putut crea până acum: Auschwitz. Un tren deraiază, însă, la puțin timp după plecarea din lagăr, oferindu-le prizonierilor șansa de a ieși încă o dată din acele vagoane de vite și de a căuta cu ultimele puteri o cale de a-și salva măcar copiii de la sfârșitul îngrozitor pe care știau că-l vor avea dacă rămân alături de ei. Printre aceștia se află și Sarah, o tânără mamă disperată să nu-și piardă bebelușul în infernul spre care se vor îndrepta, odată ce trenul va fi repus pe șine… Când îl întâlnește pe Jean-Luc, un muncitor feroviar francez, Sarah știe că aceasta este singura ocazie pe care o va avea pentru a schimba cumva cursul nedrept al istoriei. Frământată de regrete și de îndoieli, ea își lasă, totuși, copilul în brațele lui Jean-Luc, sperând că îl va proteja și-l va duce departe de războiul care le-a sfărâmat viețile.

Din acel moment, existența lui Jean-Luc capătă un nou sens, fiind guvernată de dorința de a-și ține promisiunea față de Sarah, chiar și cu prețul vieții. Cu ajutorul lui Charlotte, cea care urma să-i devină soție, Jean-Luc se pregătește să părăsească Franța, sperând că în afara granițelor va regăsi normalitatea și liniștea. Pentru cei doi îndrăgostiți și Samuel, bebelușul care a primit o nouă șansă la viață datorită deciziei curajoase a mamei lui de a-l încredința lui Jean-Luc, lupta pentru supraviețuire va avea loc departe de lagărele de concentrare, pe drumuri știute doar de călăuzele dispuse să înfrunte pericolele munților pentru a-i ajuta pe cei urmăriți de naziști să ajungă în Spania…

Cartea se desfășoară și pe un al doilea plan narativ, prezentând viața lui Jean-Luc nouă ani mai târziu, într-un oraș din California, departe de Parisul căruia războiul i-a frânt puterea de a lupta. Rănile trecutului par să se fi vindecat, însă chipul lui poartă încă un semn distinctiv, o cicatrice rămasă în urma unei încercări nereușite de a împiedica plecarea unui tren cu prizonieri către Auschwitz. Să fie această cicatrice legătura lui indisolubilă cu Franța pe care se chinuie în fiecare zi să o uite, refuzând să-i mai vorbească până și limba? Sau există și un alt fir al poveștii, o altă conexiune pe care a crezut-o pierdută pentru totdeauna, fără să își imagineze că într-o zi drumurile li se vor intersecta din nou? Această carte explorează istoria dureroasă și crudă pe care omenirea a scris-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin vocile unor personaje cu o forță interioară incredibilă, alimentată de același sentiment înălțător și incomparabil: dragostea necondiționată pentru propriul copil. Romanul a apărut în 2021 la Editura Litera, în colecția „Buzz Books”.

Pierduți în Cartierul Spaniol

Nu sunt ceea ce crezi tu că sunt. […] Fără tine sunt ca o lună fără soare. Eu nu strălucesc de lumină proprie.

Heddi Goodrich

A fost oare iubire dacă finalul nu este unul fericit? De ce oamenii nu rămân împreună dacă se iubesc? Cum se pot frânge speranțele unui viitor în doi, când fundamentul oricărei povești de dragoste este alcătuit din frânturi de eternitate? Heddi și Pietro sunt doi tineri studenți care se întâlnesc într-un oraș al contrastelor, un loc unde frumusețea și decadența se împletesc firesc, în timp ce în aer plutește amenințarea continuă a unei noi catastrofe naturale… Este vorba despre spectaculosul oraș Napoli, pe care îl supraveghează cu grijă, de la o distanță deloc confortabilă, Muntele Vezuviu, unul dintre vulcanii încă activi ai planetei. Protagoniștii acestui periplu captivant pe străzile încărcate de istorie ale orașului Napoli își clădesc iubirea printre dărâmături, zgomote provocate de certurile vecinilor, promisiuni spuse mereu în șoaptă deoarece rostirea lor cu voce tare ar putea să rupă definitiv vraja care le-a învăluit viețile, arătându-le prea devreme că relația lor a fost compromisă încă dinainte de a începe…

Heddi este o studentă americană la Universitatea de Studii Orientale din Napoli și se pregătește să-și susțină lucrarea de licență. Ajunsă în Italia la 16 ani, în urma unui schimb cultural, ea ajunge să se atașeze de magneticul oraș Napoli și decide să-și înceapă acolo viața universitară, în ciuda oportunităților profesionale aparent limitate pe care absolvirea unei facultăți cu profil filologic i le-ar putea aduce în acel loc. Pietro studiază geologia, însă obsesia lui față de pământ nu are doar un caracter academic… El speră să moștenească, într-o bună zi, pământul din Vallesaccarda, o localitate aflată în apropiere de Napoli, unde părinții lui au muncit întreaga viață, sacrificându-și tinerețea și visurile pentru ca măcar unul dintre cei trei fii să le urmeze exemplul. Chiar dacă la început, idealul lui Pietro de a deveni proprietar de terenuri pare a fi doar o glumă, Heddi realizează destul de repede că în curând iubitul ei va fi nevoit să ia o decizie radicală: fie alege să rămână cu ea, asumându-și eventuala dezmoștenire, fie sacrifică iubirea lor și urmează traseul pe care familia l-a ales pentru el.

Deznodământul poveștii pare să fie dezvăluit din prima pagină a romanului, Pietro recunoscând, într-un schimb de e-mail-uri cu Heddi, că a făcut „cea mai mare greșeală” din viața lui, urmându-și instinctul „fals, trădător și idiot”. Ar putea un tânăr de douăzeci și ceva de ani să aleagă pământul în detrimentul iubirii sau a fost altul motivul separării? Va schimba în vreun fel acel e-mail, trimis la câțiva ani după despărțire, finalul poveștii lor de dragoste? Se vor regăsi sau se vor pierde definitiv? Vă avertizez însă că ceea ce face acest roman cu adevărat special nu este dimensiunea romantică… ci spiritul orașului Napoli. Veți descoperi o lume misterioasă, zgomotoasă, puternică, o lume ascunsă în spatele unei istorii teribile, care își trăiește prezentul cu asprime și curaj, știind că viitorul poate fi din nou îmbrăcat în râuri de lavă… Dar continuând să spere, în fiecare zi, că vulcanul nu se va trezi prea curând…

Viețile secrete ale planetelor

Când țin în palmă un meteorit și mă uit la el, îmi imaginez o viață care, raportată la scara cosmică a timpului, este la fel de scurtă ca aceea a unui licurici: pasageră, dar mai măreață și mult mai spectaculoasă.

Paul Murdin

Ce secrete pot ascunde planetele din sistemul solar? Cum se diferențiază acestea de asteroizi, comete sau de alte corpuri cerești? Din ce motiv nu mai este Pluto considerată o planetă? Este posibil ca în viitor să avem viață pe alte planete sau pe sateliții acestora? Cartea lui Paul Murdin nu este doar un „ghid de utilizare a sistemului solar”, ci o poveste captivantă despre lumile care au existat sau au potențialul de a se forma pe alte orbite din acest colț de galaxie, mai aproape sau mai departe de Soare, dar întotdeauna în jurul lui. Autorul ne prezintă nu doar istoria și caracteristicile fizice ale corpurilor cerești din sistemul solar, ci și personalitatea acestora, viața lor interioară, misterele pe care oamenii de știință le-au elucidat și cele pentru care încă nu există o explicație.

Primele capitole sunt dedicate celor patru planete terestre – Mercur, Venus, Pământ și Marte, numite așa datorită materialelor solide din compoziția lor (roci sau metale) și structurii alcătuite din trei straturi: nucleu (alcătuit, de obicei, din fier), manta și scoarță. Chiar dacă sunt asemănătoare în interior, situația se schimbă la suprafața acestora. Craterele de pe Mercur ne dezvăluie luptele pe care această planetă le-a dus pentru supraviețuire, în timpul Marelui Bombardament Târziu, care a avut loc în urmă cu aproximativ 3,9 miliarde de ani. Frumusețea aparentă a planetei Venus, considerată a fi cel mai strălucitor obiect ceresc (cu excepția Soarelui, Lunii și supernovelor – stele care explodează), ascunde, de fapt, o față plină de „cicatrici”, adică de râuri de lavă pietrificată formate în urma erupțiilor vulcanice. Cu toate că, în prezent, Marte este un loc extrem de rece, având o temperatură medie a suprafeței de -65 °C, cândva, înainte să-și piardă câmpul magnetic, aceasta a fost o planetă „caldă și umedă, cu lacuri și cratere inundate de apă”.

În continuare, autorul prezintă planetele-gigant – Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun, cărora le lipsește suprafața solidă, fiind alcătuite din hidrogen, heliu sau din diferite tipuri de gheață. În adâncul lui Jupiter se află o substanță exotică, încă neexplorată la nivel practic de către oamenii de știință, care presupun, totuși, că ar fi vorba despre „hidrogen metalic”. Cunoscută în special datorită inelelor sale, planeta Saturn ascunde și ea câteva secrete, unul dintre ele aflându-se chiar în atmosfera acesteia, mai exact la polul nord, unde poate fi observat un hexagon de nori. Mai puțin studiate au fost planetele Uranus și Neptun, având în vedere distanța dintre acestea și Pământ, dar și în cazul lor, unele enigme au fost descifrate… Le puteți descoperi și voi citind cartea lui Paul Murdin, o incredibilă lecție de astronomie pentru începători, realizată în urma sintetizării informațiilor științifice despre sistemul solar, pe care cercetările din ultimele secole le-au adus la lumină. Volumul a apărut în 2020, la Editura Trei.