Vânătăi ascunse

A dat vina pe versiunea ei mai tânără? A luat în considerare cum tradiția le împinge pe fetițe spre iubire, cum le spune că dragostea învinge totul? S-a întrebat vreodată de ce nu spunem mai multe povești despre cum dragostea este înfrântă? Nu cred că dragostea învinge totul. Atât de multe lucruri din lumea asta par mai puternice decât iubirea. Datoria. Furia. Frica. Violența.

Rachel Louise Snyder

Violența domestică. Nu credeam că voi fi în stare să scriu un articol despre acest subiect, dar iată-mă aici, la mai bine de doi ani de când am închis definitiv cel mai teribil capitol din viața mea de până acum, încercând să descopăr, prin intermediul incredibilei cercetări realizate de jurnalista Rachel Louise Snyder, semnele transformării victimei în supraviețuitoare. Cum poți depăși teama că vei fi omorâtă în cazul în care vei încerca să pleci? Cui să ceri ajutorul? Când vei înceta să te acuzi că nu ai luptat destul încercând să transformi monstrul într-o ființă umană? Când vei realiza că nu a fost niciodată responsabilitatea ta să-l schimbi pe celălalt și că nimic din ce ai fi putut face nu ar fi fost suficient să-i suprime furia necontrolată?

Sunt întrebări legitime, pe care orice victimă a violenței domestice le formulează în mintea ei înainte să se desprindă de infernul căminului conjugal. Dacă se va putea desprinde vreodată. Cartea „Vânătăi ascunse” ne prezintă câteva dintre cele mai cumplite cazuri de omucideri domestice, povești ale unor femei care au realizat prea târziu gravitatea pericolului, imaginându-și că bărbatul de lângă ele nu ar fi capabil să le curme viața. Autoarea ne amintește că, în cazul violenței domestice, nu vorbim despre un necunoscut, despre cineva care ne atacă pe stradă din senin, ci despre o persoană cu care femeile respective „împărtășesc fiecare detaliu mare sau mic al vieții”. Iubirea schimbă total felul în care creierul nostru percepe o luptă clasică pentru supraviețuire: dacă ești atacat, te aperi sau fugi, dar când cel care te atacă este partenerul tău, iar în unele cazuri chiar tatăl copiilor tăi? Unde poți fugi încât să fii sigură că nu te mai găsește niciodată?

Cartea de față descrie atât tumultul interior al victimei terorizate, îndoielile și frământările acesteia înainte de a lua decizia care îi poate salva viața, cât și esența violenței, ceea ce îi determină pe „teroriștii intimi” să distrugă fiecare fibră din corpul și spiritul partenerei lor. În cea de-a doua secțiune a cercetării, autoarea discută cu bărbații care și-au agresat sau ucis soțiile și copiii, încercând să descopere dacă pentru astfel de oameni există posibilitatea să iasă din închisoare și să nu mai fie violenți. Una dintre victime, o femeie care a reușit să supraviețuiască și chiar să păstreze o relație decentă cu fostul iubit de dragul copilului lor, a fost tranșantă: „Nu voi putea niciodată în viața mea să rămân singură cu el”.

Nu în ultimul rând, cartea jurnalistei Rachel Louise Snyder este despre schimbare, despre oamenii care luptă în fiecare zi să salveze victimele violenței domestice încă de la primele semne de manifestare a acesteia: asociații umanitare, centre de justiție familială, psihologi, procurori, polițiști, avocați etc. Însă, pentru a avea mai puțină suferință și moarte în lume, este necesar ca fiecare dintre noi să contribuim la această schimbare a societății din perspectivă culturală. Este necesar să încetăm să idealizăm noțiunea de familie atunci când aceasta implică violență. Trăim într-o cultură care încurajează femeile să rămână într-o relație toxică, susținând că este mai bine ca acestea să-și salveze căsniciile cu orice preț, decât să poarte stigmatul de „femeie divorțată” și/sau de „mamă singură”. Suferința unei victime a violenței domestice este deseori minimalizată prin stereotipuri ca: „sigur a făcut ea ceva să merite asta”, „ce se întâmplă între pereții casei lor îi privește doar pe ei”, „se mai întâmplă ca un bărbat să-și piardă cumpătul”, „cine o obligă să stea?”, „datoria unei femei este să se supună bărbatului ei” etc.

Nu, niciodată un om nu merită să fie agresat, în nicio situație. Violența fizică nu este o problemă privată, iar victima nu stă din plăcere, ci pentru că, de cele mai multe ori, agresorul o domină într-un anumit mod: o amenință cu moartea, o controlează financiar, îi taie legăturile cu lumea exterioară, o șantajează emoțional, îi frânge încrederea în sine. Victimele ajung să se izoleze, evită să-și vadă familia sau prietenii și încearcă să-și supere cât mai puțin agresorii – fără succes, însă, căci inventivitatea acestora este inepuizabilă atunci când vine vorba despre acuzarea și torturarea lor. Cu toate acestea, la un moment dat, cele mai norocoase dintre ele reușesc să se elibereze. Mai întâi emoțional, realizând că nu mai pot iubi un om care le distruge fizic și psihic, iar după încă o perioadă cumplită de strategii, durere și teamă permanentă, găsesc puterea de a pleca.

Ce urmează apoi? Fuga. O viață departe de locul în care ai suportat umilințe, bătăi, insulte. O nouă luptă, de această dată cu tine însuți/însăți, cu traumele din trecutul tău, cu ceea ce ți-a ucis inocența și încrederea în iubirea eternă. Vor urma nopți nedormite, coșmaruri, lacrimi despre care nu vei spune nimănui, veșnicele întrebări: „De ce eu?” și „Unde am greșit?”… Însă, singurul lucru care contează, în cele din urmă, este că ai supraviețuit. Adunând mărturii cutremurătoare, cazuri celebre sau confidențiale, povești ale victimelor, ale agresorilor și ale celor implicați în reducerea violenței domestice, cartea lui Rachel Louise Snyder ne arată cât de dificilă continuă să fie această luptă pentru supraviețuire și cât de important este să ne schimbăm mentalitatea și să înțelegem că responsabilitatea stopării definitive a „terorismului intim” ne aparține tuturor.

Clar de femeie

Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstnice, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puțin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi…

Romain Gary

Dragostea nu moare niciodată în cărțile scrise de Romain Gary. Indiferent că vorbim despre iubirea de mamă, de patrie sau de cea pentru o femeie, toate vibrează cu o forță care dărâmă șabloane și salvează vieți. În „Clar de femeie”, dragostea se transformă într-un ideal greu de atins în această societate condamnată la superficialitate: cel al cuplului etern… Doi oameni îndrăgostiți nebunește unul de celălalt ajung la despărțire… Nu una decisă de ei, ci impusă de soartă. El pleacă la aeroport, hotărât să fugă din Parisul încărcat de prezența ei… înainte ca ea să devină o absență.

Cumva, nu reușește să se urce în avion, ia un taxi, iar când coboară din mașină, pe rue de Bourgogne, o întâlnește pe ea… O altă ea. Lydia… O femeie cu părul alb, de o frumusețe fără vârstă, probabil trecută de 40 de ani, lângă care visează la un „popas” înainte de neant. Amândoi au sufletele strivite de suferință, de dor, de abis… Lydia tocmai și-a pierdut fetița într-un accident de mașină, iar Michel… pentru el, dragostea este o rană vie, o încercare de a respira când plămânii îi sunt invadați de fum, un mod de a muri rămânând în viață…

Michel este „orfan de o femeie”, un bărbat care a construit o catedrală pentru iubita sa, transformând-o în cel mai prețios obiect de cult. Pierderea ei este sinonimă cu dezrădăcinarea, cu distrugerea emoțională și cu delirul… Oare este posibilă ridicarea unei lumi noi pe ruinele încă fumegânde ale templului iubirii pierdute? Se poate să găsești alinare în brațele nefericirii? Să salvezi ideea de iubire într-un clar de femeie? Romain Gary construiește o lume în care totul este posibil, iar lupta continuă chiar și după moarte. Când iubești, nu există sfârșit… doar un gol imens pe care trebuie să-l umpli cu frânturi de cer…

Vino cu mine, dă o șansă imposibilului. N-ai idee cât de tare s-a săturat imposibilul și câtă nevoie are de noi.

Paradoxul prosperității

În cele din urmă, instituțiile sunt despre cultură – cum rezolvă probleme și cum progresează oamenii dintr-o regiune. În esență, instituțiile reprezintă valorile oamenilor.

Clayton M. Christensen

Cuvântul „inovație” pare să fie încărcat cu o responsabilitate care apasă uneori prea greu pe umerii popoarelor cu posibilități financiare limitate. Cum ai putea inova într-o țară fără acces la apă sau la servicii de sănătate decente? Cum ai putea să gândești antreprenorial când oamenii cărora li te adresezi nu reușesc nici măcar să-și asigure necesarul zilnic de hrană? Tocmai aici se află paradoxul prosperității: o dezvoltare economică durabilă nu se va baza niciodată pe încercările izolate ale statelor bogate de a salva mici comunități aflate la limita subzistenței. Pentru a crea prosperitate, trebuie să inovezi, să găsești o piață de nonconsumatori – oameni care nu își permit produsul sau serviciul tău în momentul de față – și să transformi acest segment de populație în publicul tău, imaginându-ți o soluție accesibilă pentru aceștia și profitabilă pentru tine ca investitor.

Pare imposibil? Autorii ne prezintă mai multe cazuri de antreprenori care au schimbat traiectoria economică a unei țări sau au ameliorat condițiile de viață ale câtorva dintre cele mai sărace popoare ale lumii. Cum au reușit acest lucru? Prin intermediul inovațiilor creatoare de piață. Cunoscute pentru capacitatea lor de a crea piețe noi, de a regândi structura unei societăți și de a-i redefini nevoile, inovațiile creatoare de piață reușesc un lucru chiar și mai important pentru o economie: creează noi locuri de muncă. Când Mo Ibrahim a înființat la sfârșitul anilor ’90 o companie de telecomunicații în Africa Subsahariană (unde cei mai mulți oameni nu știau nici măcar să folosească un telefon mobil), el nu a avut în vedere satisfacerea unei nevoi temporare, ci construirea unei economii rezistente în timp. Ibrahim a găsit soluții acolo unde ceilalți vedeau doar obstacole și a transformat fiecare neajuns într-o oportunitate. Compania lui Ibrahim le-a oferit africanilor acces nu doar la comunicarea la distanță, ci și la o viață mai bună, cu locuri de muncă sigure, servicii de sănătate rezonabile, investiții în educație și în infrastructură.

Cartea ne prezintă și alte povești de succes ale unor oameni care au reușit nu doar să dezvolte afaceri prospere, ci și să realizeze o schimbare culturală la nivelul întregii societăți, aducându-și țara pe drumul spre modernitate și progres. Este cazul lui Henry Ford, cel care a vrut să producă pentru prima dată o mașină accesibilă oricărui american, al fondatorilor companiilor Sony și Toyota – doar două dintre marile succese japoneze sau al lui Lee Kun-hee, președintele Samsung, unul dintre cei mai importanți producători mondiali de dispozitive electronice. Acești oameni au creat și susținut prosperitatea atunci când nimeni altcineva nu credea în ideile și în visurile lor. Au riscat tot și în final au câștigat, arătându-ne că inovațiile, creativitatea și investițiile inteligente pot transforma oricând o țară săracă într-o națiune puternică și prosperă.

Cartea „Paradoxul prosperității: cum pot inovațiile să scoată popoarele din sărăcie” a apărut în 2020, la Editura Publica.

Vârsta inocenței

Nu te pot iubi decât dacă renunț la tine.

Edith Wharton

Într-un New York apatic și îngropat în cutume, Newland Archer, un tânăr avocat înstărit, încearcă să se conformeze regulilor societății în ciuda unei ușoare răzvrătiri care îi tulbură câteodată gândurile, determinându-l să prefere compania cărților în locul zâmbetelor false ale prietenilor. Suntem în al optulea deceniu din secolul XIX, o perioadă în care membrii claselor superioare își etalau ținutele la baluri somptuoase sau la Operă, având grijă să mențină aparența unor familii fericite și liniștite din punct de vedere financiar. Newland este, la rândul lui, prins în superficialitatea acestei lumi strălucitoare și hotărăște să intre în rândul tinerilor căsătoriți alături de May, o fată care îndeplinește toate condițiile societății din acele timpuri: este inocentă, frumoasă, loială și dispusă să stea toată viața în umbra soțului, fără să simtă nevoia cultivării unor preocupări sau aspirații personale.

Ritmul acestei lumi aparent perfecte este frânt atunci când în familia logodnicei lui Newland apare contesa Ellen Olenska, o tânără fermecătoare și inteligentă, care a luat însă o decizie total controversată din perspectiva societății newyorkeze: aceea de a-și părăsi soțul bogat din cauza cruzimii și infidelităților sale repetate. Ellen s-a întors în orașul în care a crescut, crezând că acolo va fi înțeleasă și protejată, dar în opinia newyorkezilor, nu exista nimic mai degradant pentru o femeie de familie bună decât un divorț. Chiar dacă nu împărtășește viziunea celorlalți membri ai familiei, Newland încearcă să o convingă pe Ellen să renunțe la divorț, însă prețul pe care îl plătește pentru a câștiga acest caz se dovedește a fi prea mare… Fascinația de la început față de această femeie atrăgătoare și independentă, îndrăgostită de artă și cultură, cu viziuni și idealuri proprii se transformă treptat în iubire… Pentru un tânăr care și-a trăit întreaga viață respectând reguli și tradiții, o relație cu o femeie divorțată ar însemna declinul lui moral și social. Pentru Ellen, relația cu Newland ar reprezenta cea mai dureroasă dovadă de trădare față de familia care a primit-o, totuși, cu afecțiune, în ciuda deciziei sale neobișnuite. Există oare vreo lume în care cei doi să poată fi împreună?

Romanul lui Edith Wharton ne prezintă radiografia societății newyorkeze de la sfârșitul secolului XIX, având ca pretext o poveste de iubire interzisă. Autoarea nu emite judecăți de valoare, nu condamnă, dar nici nu respinge principiile acelei perioade, nu încearcă să ne convingă că personajele au luat cele mai bune decizii sau au acționat în mod impulsiv și laș. Doi oameni s-au îndrăgostit la momentul și în locul nepotrivit, încercând ulterior să gestioneze această situație conform așteptărilor celorlalți, dar și nevoilor personale. Newland și Ellen se luptă cu sentimentele lor, însă odată ce au încolțit, semințele iubirii nu mai pot fi înlăturate cu ușurință… Unul dintre ei trebuie să facă un sacrificiu imens, dar cine să fie acela? Veți descoperi la sfârșitul acestui roman care reușește să surprindă, în cele mai fine detalii, complexitatea indescifrabilă a naturii umane…

Lungul zbor spre casă

În sufletul său însă, pur și simplu acceptase că în viață cunoști o singură iubire.

Alan Hlad

Cel de-al Doilea Război Mondial a frânt vieți, a distrus speranțe, a decimat popoare, a strivit umanitatea, dar nu le-a putut răpi supraviețuitorilor și capacitatea de a iubi. Timp de nouă luni, avioanele germane au survolat Marea Britanie, trimițând bombe mai ales asupra Londrei, în încercarea de a teroriza civilii și de a determina armata britanică să capituleze. Susan Shepherd, o tânără pasionată de zoologie, este nevoită să renunțe la cursurile din cadrul Universității din Londra pentru a-și ajuta bunicul să crească porumbei voiajori și, ulterior, să-i antreneze pentru misiunile de război. În același timp, într-un orășel din Maine (SUA), viața își schimbă brusc cursul pentru Ollie, un pilot utilitar care își pierde ambii părinți într-un accident de mașină, rămânând doar cu visul de a se înrola în aviația britanică – ultima dorință a tatălui său cu rădăcini englezești.

La sfârșitul anului 1940, Statele Unite încă nu intraseră în război, iar misiunea lui Ollie de a ajunge în Marea Britanie nu era deloc ușoară, mai ales că acesta nu avea nici măcar bani pentru a călători, ci doar o recomandare din partea unui locotenent din aviația canadiană. Tânărul american reușește să traverseze oceanul și să pășească pe pământ britanic, dar visul lui de a deveni unul dintre piloții RAF (Forțele Armate Britanice) se năruie atunci când lovește un aviator pentru că are un comportament neadecvat față de o tânără în tren. Ollie este arestat și bătut, însă destinul lui nu este acela de a putrezi într-o închisoare militară. Bertie Shepherd, bunicul lui Susan, tânăra pe care a salvat-o în tren, reușește să-l elibereze, condiția fiind aceea ca el să-i ajute să pregătească porumbeii voiajori pentru Operațiunea Columba – o misiune de parașutare a 16.000 de porumbei în zonele ocupate de armata germană în Franța și Olanda, cu scopul de a transmite informații britanicilor în legătură cu mișcările trupelor inamice.

„Lungul zbor spre casă” este povestea acestei misiuni, dar și începutul timid al unei iubiri aparent imposibile dintre doi oameni care îndrăznesc să viseze în mijlocul războiului. Uniți de dragostea pentru zbor, chiar dacă din perspective diferite, Susan și Ollie inventează o lume secretă, bazată pe coduri pe care numai ei le pot descifra… Limbajul iubirii se împletește firesc cu cel criptic, specific acelor vremuri periculoase, în care oamenii foloseau combinații complexe de litere sau numere pentru a transmite informații inaccesibile oricărui alt cititor în afara destinatarului vizat. Cartea lui Alan Hlad constituie o adevărată lecție de rezistență, emoție, dragoste față de necuvântătoare și sacrificiu, precum și o cutremurătoare mărturie a faptului că ceea ce ne ține în viață, chiar și în cele mai dificile timpuri, este speranța că într-o zi ne vom întoarce acasă.

Biblioteca din Paris

Să renunţi la cărţi era ca şi cum ai fi renunţat să respiri.

Janet Skeslien Charles

În Parisul de la sfârşitul anilor `30, cu câteva luni înainte să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial, o tânără îndrăgostită de cărţi visează să devină bibliotecară. Odile se pregăteşte temeinic pentru interviul cu domnişoara Reeder, directoarea Bibliotecii Americane din Paris, un loc care i-a trezit, încă din copilărie, dragostea pentru lectură şi pentru limba engleză. Cu toate că nu are deloc experienţă, iar emoţiile de la interviu au împiedicat-o să-i demonstreze directoarei cât de mult înseamnă pentru ea acel post, Odile găseşte, cu ajutorul abonaţilor Bibliotecii, o altă cale de a-şi justifica nevoia de a fi înconjurată de cărţi – o scrisoare. „Biblioteca este raiul meu”, îi scrie Odile directoarei, fără să se gândească atunci că se va transforma într-un paradis, la propriu, pentru cei cărora războiul urma să le frângă aripile…

Odile primeşte postul, iar peste puţin timp, Parisul este ocupat de trupele germane. Biblioteca rămâne neclinită, luptând cu cele mai puternice arme pe care le avem cu toţii la dispoziţie – cărţile. Soldaţii francezi voiau să citească, să-şi umple orele în care nu erau pe front cu frânturi din alte culturi, cu poveşti despre alte vieţi. Să nu se mai gândească la război, la cruzime, la moarte. Biblioteca a răspuns nevoii lor, devenind o „punte” între cei care puteau să doneze cărţi şi cititori. Odată cu interzicerea accesului evreilor în biblioteci, angajaţii au început să livreze cărţile la domiciliul acestora, asumându-şi riscul de a fi arestaţi sau chiar ucişi pentru îndrăzneala de a răspândi cultura în casele celor condamnaţi fără motiv.

Viaţa lui Odile se împarte între bibliotecă, drumurile la profesoara Cohen, unde descoperă cele mai bune cărţi, dar şi cele mai inspirate sfaturi de viaţă şi relaţia cu Paul, un tânăr poliţist căruia războiul îi activează o dureroasă lipsă de empatie. Îngrijorată din cauza înrolării lui Rémy, fratele ei geamăn, dar şi a altor drame de familie pe care acea perioadă de lipsuri şi incertitudini le-a scos la suprafaţă, Odile nu observă amărăciunea din sufletul lui Paul şi ura lui inconştientă faţă de toţi cei consideraţi „străini”.

Patru decenii mai târziu, într-un oraş din Montana (SUA), întâlnim o Odile în vârstă care evită apropierea oricărei fiinţei umane. Ce s-ar fi putut întâmpla în Paris ca tânăra bibliotecară să-şi părăsească slujba visurilor, oamenii dragi, oraşul pe care-l iubea atât? Odile ar vrea ca toate amintirile ei să rămână îngropate definitiv… până o întâlneşte pe Lily, fiica vecinilor ei, care o roagă să-i povestească despre Franţa pentru un proiect de la şcoală. Este suficientă o singură privire spre trecut ca acesta să prindă din nou viaţă… Puţin câte puţin, poveştile din perioada războiului, bibliotecarii extraordinari care au susţinut nevoia de lectură în cele mai cumplite vremuri, eforturile tuturor de a-şi păstra speranţa vie chiar şi când trupurile lor se stingeau uşor, toate aceste crâmpeie incredibile de viaţă se desprind din amintirile lui Odile, transformându-se într-o impresionantă lecţie despre salvarea umanităţii prin intermediul cărţilor.

Cărţile şi ideile sunt ca sângele: trebuie să circule ca să ne ţină în viaţă.

Creierul – povestea noastră

Suntem sculptați de lumea în care ne trezim.

David Eagleman

Cine suntem de fapt? Ce anume ne modelează acțiunile, personalitatea, dorințele? Ce ne influențează alegerile? Creierul – această mașinărie complexă din interiorul craniului nostru pare să dețină toate răspunsurile în legătură cu esența ființei umane. Acolo ne sunt stocate amintirile și experiențele, acolo vom găsi sursa fericirii sau anxietății noastre, acolo ia naștere procesul decizional și ne construim viziunea despre lume pe baza informațiilor pe care le primim în permanență din mediul înconjurător. Suntem ceea ce gândim, iar dacă vă plac cifrele, vă voi spune că această gândire reprezintă un tipar unic creat de conexiunile dintre aproximativ 86 de miliarde de neuroni. Un singur neuron poate avea în jur de 10.000 de conexiuni distincte, iar partea cu adevărat fascinantă este unicitatea acestora: nicio altă ființă umană nu va realiza aceleași legături ca tine pentru simplul motiv că nu are acces la experiențele, trăirile și informațiile pe care le-ai acumulat tu până în acel moment.

Autorul remarcă și complexitatea modului în care luăm decizii, comparând creierul cu un parlament neural, alcătuit din rețele asemănătoare unor partide rivale, fiecare cu o agendă proprie. De exemplu, rețelele de celule care implică obținerea imediată a satisfacției vor aduce alte argumente pentru a mânca înghețată la o oră târzie față de cele care au în vedere posibilele dezavantaje pe termen lung (adoptarea unor obiceiuri alimentare nesănătoase cu efecte negative asupra organismului). Toate rețelele din creierul nostru au o activitate neobosită, de care de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conștienți: cine realizează „lupta” dintre constelațiile sale de neuroni atunci când alege aroma preferată de iaurt într-un supermarket?

Suntem „prizonierii” biologiei noastre, iar unul dintre cele mai frumoase exemple în acest sens este reprezentat de relațiile monogame. De ce oamenii pot avea un singur partener întreaga viață? Sigur că suntem ghidați de valori și de principii morale (pe care tot creierul ni le modelează), dar există o forță și mai profundă la baza acestei decizii. Ea se numește oxitocină și este un hormon responsabil cu consolidarea relațiilor între soți/parteneri – datorită lui, doi oameni se pot îndrăgosti unul de celălalt în fiecare zi, până la sfârșitul vieții. Și dacă tot suntem la capitolul „monogamie și relații pe termen lung”, vă voi spune că și aspectul fizic ne este determinat de partener: cercetările arată că cei căsătoriți de multă vreme ajung să semene la nivelul fizionomiei datorită faptului că și-au oglindit fețele pentru atâția ani.

„Creierul – povestea noastră” este o carte despre fiecare dintre noi, o invitație deschisă să ne explorăm sinele, să ne cunoaștem capacitățile din prezent și să le intuim pe cele viitoare. Nu trebuie să fim specialiști în domeniul neuroștiințelor pentru a înțelege cum funcționează creierul uman. Trebuie doar să ne dorim să privim în interior, să îndrăznim să percepem și să asimilăm realitatea miliardelor de conexiuni dintre celulele noastre și să fim curioși în legătură cu ceea ce putem realiza în continuare.

Încă nu am construit roboți care să aproximeze măcar cât de cât performanțele umane.

Cioran. Ultimul om liber

IMG_3674Ce rămâne din cuvântul scris, dacă nu e autobiografie, dacă nu e mărturie, dacă nu e urlet?

Andrei Crăciun

Să scrii despre Emil Cioran este ca o înălțare spre Cer, în timp ce greutatea Infernului din care tocmai ai evadat îți apasă pe aripi și te destabilizează, obligându-te să te oprești la fiecare pas și să încerci să-ți amintești ce amănunt important ai trecut cu vederea, ce ipostază a acelui suflet chinuit de obsesii ți-a scăpat. Cioran a avut una dintre cele mai fascinante și complexe personalități despre care am avut norocul să citesc, a fost un mizantrop veritabil, un om frământat de îndoieli, o minte sclipitoare, un geniu neînțeles. Cioran nu poate fi încadrat într-o categorie, îl numim astăzi filosof, eseist, „maestru al aforismelor”, dar toate sunt cuvinte prea mici pentru a-l descrie și a pătrunde chiar și la suprafața vastității creației sale.

Andrei Crăciun și-a asumat misiunea dificilă de a-l prezenta lumii pe Emil Cioran ca om și nu ca scriitor, dezvăluind esența gândirii sale magnifice dincolo de prejudecățile născute, de-a lungul timpului, din analiza superficială a cărților și a jurnalelor sale. Cioran scria suferind, își lăsa o fărâmă de viață în fiecare cuvânt pe care îl așternea pe hârtie, se revolta împotriva condiției sale, își dorea să-și înțeleagă menirea pe acest Pământ, lupta permanent cu clișeele și nu accepta recunoașterea din partea nimănui. A refuzat premii importante, nu apărea aproape niciodată în public (în schimb, prefera tăcerea nopților în care ieșea să „bântuie” străzile Cartierului Latin din Paris), nu suporta să aibă admiratori și le arunca la gunoi scrisorile fără să le răspundă vreodată, evita jurnaliștii sau literații, nu discuta despre cărțile lui, cărora le recunoștea un singur merit: „s-au născut din toate suferințele mele”.

Cioran s-a izolat de lume, creându-și propria versiune a existenței într-o mansardă de pe strada Odéon din Paris, alături de Simone, femeia cu care nu s-a căsătorit niciodată deoarece nu credea în această convenție, la fel cum nu și-a dorit nici să aibă copii. Pentru un om care și-a sacrificat ani întregi din viață încercând să deslușească sensul nașterii sale, aducerea pe lume a unui copil părea cea mai mare nenorocire pe care putea să o provoace unei ființe nevinovate. O întâmplare extraordinară pe care Andrei Crăciun o evocă în această carte este prima întâlnire dintre Simone și Constantin Noica. Filosoful ar fi întrebat-o pe partenera lui Emil Cioran: „Cum îl puteți suporta?”, iar răspunsul ei a venit cu naturalețe și sinceritate: „Dar și el mă suportă pe mine!”. O prezență discretă și subtilă, Simone a înțeles de la început complexitatea trăirilor lui Cioran și l-a iubit cu toate luminile și umbrele lui, fără să considere că ar face un sacrificiu.

Ce deosebește această biografie de majoritatea cărților dedicate operei și personalității lui Emil Cioran este aceea că surprinde latura lui umană, sensibilă, chiar fragilă, într-o contradicție evidentă cu imaginea de judecător intransigent pe care scrierile sale par să o dezvăluie. Andrei Crăciun ne invită să-l cunoaștem pe Emil Cioran prin ochii celor care i-au fost alături în diferite momente ale existenței sale, care l-au inspirat și iubit, îndrăznind să-l însoțească în călătoria lui agonizantă pe culmile disperării. Cartea a apărut în acest an în colecția „Biografii romanțate”, un proiect editorial lansat de Editura Polirom în 2019.

Sonata Gustav

sonata gustavDa, așa e mereu în viață, când o ființă este aleasă în detrimentul alteia, iar cea respinsă este lăsată să flămânzească și să fie singură.

Rose Tremain

Oamenii au nevoie de iubire la fel cum au de aer, dar din păcate, viața nu este generoasă la acest capitol cu toată lumea. Gustav, eroul cărții semnate de Rose Tremain, și-a petrecut copilăria tânjind după dragostea mamei lui. Emilie Perle era o femeie distantă și absentă, care își învățase fiul arta stăpânirii de sine, uitând să-i predea și lecția iubirii. Poate pentru că, la rândul ei, nu o cunoscuse niciodată sau pentru că orice instinct matern îi murise împreună cu primul născut… Gustav era un copil care nu putea să înțeleagă traumele mamei lui, imaginându-și că el este singurul responsabil pentru distanța dintre ei. Simțea că greșise undeva, că într-un fel sau altul o dezamăgise și că sufletul lui fragil merita să fie zdrobit de greutatea zidului care îi despărțea.

Gustav se născuse într-un orășel din Elveția, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, al căror ecou sumbru a răzbătut multă vreme în inimile tuturor. Tatăl lui murise când era foarte mic, după ce își pierduse slujba în poliție deoarece alesese să fie de partea binelui într-o perioadă în care întreaga Europă tremura sub teroarea unui asalt imprevizibil. Emilie nu se împăcase niciodată cu gândul că soțul ei a pus responsabilitatea morală înaintea propriei familii. În atmosfera apăsătoare a lipsurilor financiare și a dispariției iubirii, a venit pe lume Gustav, un copil condamnat la singurătate și la respingere din partea oamenilor dragi. Până l-a întâlnit pe Anton, un tânăr pianist evreu cu probleme emoționale profunde…

Gustav îl cunoaște pe Anton la școală și se integrează repede în familia iubitoare a acestuia. La fel ca în relația cu mama lui, Gustav visează doar la reciprocitatea iubirii pe care i-o dăruiește cu devoțiune noului său prieten. Anii trec, amândoi depășesc vârsta de 50 de ani, dar sufletul lui Anton tot nu se deschide pentru a primi dragostea tăcutului Gustav… Orbit de iluzia unei celebrități temporare, Anton nu-și găsește locul în micul oraș elvețian și continuă să viseze la scene mari și la milioane de albume vândute în întreaga lume. Oare va reuși el vreodată să vadă dincolo de setea de glorie? Oare Gustav își va petrece întreaga viață oferind dragoste, fără să primească nici măcar aparența ei în schimb? Veți afla în această poveste superbă despre puterea ființelor umane de a se sacrifica pentru ceea ce iubesc într-o lume amorțită din cauza suferințelor provocate de război, păstrându-și, în același timp, speranța că sufletul le va fi salvat, în cele din urmă, ca o răsplată târzie a loialității lor mute…

Corpul îngerilor

fullsizeoutput_979Poate unul dintre cele mai elocvente semne ale limitei corpului asumat de îngeri este râsul, de care, potrivit lui Aristotel, este capabil numai omul.

Bogdan Tătaru-Cazaban

Ca ființe muritoare și limitate la această lume sensibilă, încercăm să pătrundem cu ajutorul minții într-o dimensiune altfel inaccesibilă omenirii: viața îngerilor. Invizibili și în același timp omniprezenți, transparenți în plan divin, dar ascunși privirii noastre, îngerii au constituit, încă din primele secole ale creștinismului, un prilej de dezbateri sau de speculații. Dacă primii angelologi au încercat să creeze ierarhii ale făpturilor cerești (în vârful cărora se aflau, de obicei, serafimii și heruvimii), ulterior, interesul specialiștilor fascinați de problematica îngerilor s-a îndreptat către corporalitatea acestora.

Au îngerii corpuri, chiar dacă unele diferite de ale noastre? Autorul prezintă teoriile susținute de câțiva dintre marii filosofi, părinți și scriitori bisericești din Răsăritul și Apusul creștin, ajungând la frumoasa și subtila definiție a lui Grigore cel Mare, care a stabilit natura angelică în raport cu divinitatea, respectiv cu omenirea:

În comparație cu corpurile noastre, îngerii sunt spirite, dar în comparație cu spiritul suprem și nelimitat, trebuie să le numim corpuri.

Discursul lui Bogdan Tătaru-Cazaban despre îngeri atinge și tema limbajului, urmărind modul în care funcționează gândirea și vorbirea angelică. Cum comunică îngerii? Funcționează la ei simpla citire a gândurilor? Pot avea doi îngeri o conversație privată sau conceptul de secret este respins în totalitate în lumea spirituală, caracterizată prin transparență și comuniune? Am sintetizat doar câteva dintre dilemele pe care autorul le aduce în atenția cititorilor, provocându-i să reflecteze asupra complexității universului imaterial și, în același timp, oferindu-le cheia înțelegerii poziției privilegiate a ființei umane și anume capacitatea de a accede la lumina cunoașterii prin intermediul intelectului. Pentru o înțelegere deplină a acestui subiect, vă recomand cartea apărută în 2017, la Editura Humanitas, cu titlul: Corpul îngerilor: fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești.