Viețile secrete ale planetelor

Când țin în palmă un meteorit și mă uit la el, îmi imaginez o viață care, raportată la scara cosmică a timpului, este la fel de scurtă ca aceea a unui licurici: pasageră, dar mai măreață și mult mai spectaculoasă.

Paul Murdin

Ce secrete pot ascunde planetele din sistemul solar? Cum se diferențiază acestea de asteroizi, comete sau de alte corpuri cerești? Din ce motiv nu mai este Pluto considerată o planetă? Este posibil ca în viitor să avem viață pe alte planete sau pe sateliții acestora? Cartea lui Paul Murdin nu este doar un „ghid de utilizare a sistemului solar”, ci o poveste captivantă despre lumile care au existat sau au potențialul de a se forma pe alte orbite din acest colț de galaxie, mai aproape sau mai departe de Soare, dar întotdeauna în jurul lui. Autorul ne prezintă nu doar istoria și caracteristicile fizice ale corpurilor cerești din sistemul solar, ci și personalitatea acestora, viața lor interioară, misterele pe care oamenii de știință le-au elucidat și cele pentru care încă nu există o explicație.

Primele capitole sunt dedicate celor patru planete terestre – Mercur, Venus, Pământ și Marte, numite așa datorită materialelor solide din compoziția lor (roci sau metale) și structurii alcătuite din trei straturi: nucleu (alcătuit, de obicei, din fier), manta și scoarță. Chiar dacă sunt asemănătoare în interior, situația se schimbă la suprafața acestora. Craterele de pe Mercur ne dezvăluie luptele pe care această planetă le-a dus pentru supraviețuire, în timpul Marelui Bombardament Târziu, care a avut loc în urmă cu aproximativ 3,9 miliarde de ani. Frumusețea aparentă a planetei Venus, considerată a fi cel mai strălucitor obiect ceresc (cu excepția Soarelui, Lunii și supernovelor – stele care explodează), ascunde, de fapt, o față plină de „cicatrici”, adică de râuri de lavă pietrificată formate în urma erupțiilor vulcanice. Cu toate că, în prezent, Marte este un loc extrem de rece, având o temperatură medie a suprafeței de -65 °C, cândva, înainte să-și piardă câmpul magnetic, aceasta a fost o planetă „caldă și umedă, cu lacuri și cratere inundate de apă”.

În continuare, autorul prezintă planetele-gigant – Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun, cărora le lipsește suprafața solidă, fiind alcătuite din hidrogen, heliu sau din diferite tipuri de gheață. În adâncul lui Jupiter se află o substanță exotică, încă neexplorată la nivel practic de către oamenii de știință, care presupun, totuși, că ar fi vorba despre „hidrogen metalic”. Cunoscută în special datorită inelelor sale, planeta Saturn ascunde și ea câteva secrete, unul dintre ele aflându-se chiar în atmosfera acesteia, mai exact la polul nord, unde poate fi observat un hexagon de nori. Mai puțin studiate au fost planetele Uranus și Neptun, având în vedere distanța dintre acestea și Pământ, dar și în cazul lor, unele enigme au fost descifrate… Le puteți descoperi și voi citind cartea lui Paul Murdin, o incredibilă lecție de astronomie pentru începători, realizată în urma sintetizării informațiilor științifice despre sistemul solar, pe care cercetările din ultimele secole le-au adus la lumină. Volumul a apărut în 2020, la Editura Trei.

Răspunsuri scurte la marile întrebări

Totuși, este nevoie de o scânteie pentru ca fiecare minte să-și atingă potențialul: scânteia curiozității și a mirării.

Stephen Hawking

Probabil unul dintre cei mai nonconformiști oameni de știință ai ultimului secol, Stephen Hawking își propune, prin intermediul acestei cărți, un obiectiv îndrăzneț: acela de a răspunde, într-un limbaj clar și accesibil publicului larg, la câteva dintre marile întrebări care au frământat omenirea de-a lungul istoriei. Suntem singurele ființe inteligente din univers? Cum s-a format lumea? Putem călători în timp? Ce se află într-o gaură neagră? Care sunt cele mai mari amenințări asupra viitorului planetei Pământ? Fizicianul ne invită într-o călătorie fascinantă spre originile acestei lumi, dezvăluindu-ne cum au contribuit marile descoperiri științifice la înțelegerea locului nostru în univers și în ce moduri am putea valorifica ceea ce am învățat până acum pentru a ne salva de noi înșine…

Este greu să ne imaginăm cum arăta lumea la începutul timpului, acest concept inventat de om pentru a înțelege mai bine dezordinea din univers. Am putea, totuși, să-i asociem dimensiunile cu cele ale unei coji de nucă, întrucât „universul din trecut a fost mic și dens”, ceea ce a permis existența unui număr limitat de scenarii posibile (sau de aruncări cu zarul), care să implice, în mod simultan, asigurarea tuturor condițiilor necesare pentru crearea unei lumi noi. Însă formarea universului, în urmă cu 13,8 miliarde de ani, nu a avut ca efect imediat și apariția primelor forme de viață. Există dovezi fosile care susțin ideea că „abia” acum trei miliarde și jumătate de ani s-a putut dezvolta viața pe Pământ. Stephen Hawking ne explică de ce fost atât de lent la început acest proces al evoluției biologice și ce anume l-a accelerat în ultimii 10.000 de ani, ajungând, în cele din urmă, la întrebarea: ce implicații ar avea, pentru om, crearea unor computere care să-i depășească inteligența, propulsându-l mai repede într-un viitor nedefinit?

Autorul prezintă atât beneficiile, cât și riscurile pe care inteligența artificială le-ar presupune, avertizându-ne că ritmul evoluției speciei umane este total diferit de cel al dezvoltării tehnologice, ceea ce va genera, în mod inevitabil, anumite discrepanțe la nivelul obiectivelor urmărite sau al mijloacelor utilizate pentru a le atinge. Totuși, există semne că oamenii de știință au înțeles cât de importantă este abordarea corectă a noilor tehnologii pentru viitorul omenirii, care depinde, într-o mare măsură, de luarea unor decizii înțelepte din perspectiva valorificării potențialului acestora. Hawking consideră că ființele umane, acest desăvârșit „pumn de praf de stele”, au, în momentul de față, suficiente informații pentru a realiza lucruri remarcabile. Responsabilitatea pe care o lasă pe umerii generației actuale este însă uriașă:

[…] va trebui să planificăm și să încercăm să facem lucrurile cum trebuie de la bun început, pentru că s-ar putea să avem o singură șansă.

Chiar dacă universul s-a născut dintr-o aruncare norocoasă de zaruri, este posibil ca direcția spre care ne îndreptăm să fie influențată și de aspecte mai puțin arbitrare. S-ar putea ca o „scânteie” a curiozității unui om de știință să determine construirea unei „minunate lumi noi”, la fel cum neglijarea eventualelor riscuri ale unei descoperiri științifice ar putea să o zdruncine pe cea actuală. Calitatea viitorului omenirii depinde (și) de modul în care vom gestiona ceea ce știm și vom coopera pentru a crea o lume mai bună. „Să ne asigurăm că înțelepciunea va învinge”…

Din 29 septembrie 2021, sunt Doctor în Științe ale Comunicării

Despre mine nu obișnuiesc să vorbesc des și nu fiindcă nu aș avea ce povesti, ci pentru că iubesc discreția și misterul care îmi învăluie viața, lăsând la vedere doar mici fragmente din ceea ce mă reprezintă. Consider însă că o scurtă prezentare a experienței mele ca doctorand și tânăr cercetător în România ar putea să ajute foarte mulți oameni care s-au gândit, măcar o dată, la posibilitatea de a urma un astfel de program de studii universitare. Voi începe prin a preciza că am fost, timp de trei ani, doctorand în cadrul Școlii Doctorale SNSPA, facultate care a contribuit la formarea mea ca specialist în comunicare. Despre admitere am povestit în 2018, acum îmi doresc să sintetizez doar cum am perceput eu această etapă extraordinară din viața mea și ce sfaturi aș avea pentru cei care intenționează să obțină, la un moment dat, titlul științific de doctor.

  1. Doctoratul înseamnă foarte multă muncă individuală și puterea de a continua chiar și atunci când crezi că nu mai ai inspirație sau că ai ajuns într-un punct din care cercetarea ta nu mai poate evolua. Nu exagerez și nici nu vreau să descurajez pe cineva, dar trebuie să fiți pregătiți pentru o perioadă extrem de izolată și de solicitantă din viața voastră dacă alegeți acest drum. Este adevărat că veți face o echipă cu profesorul coordonator și că puteți participa, pe parcursul studiilor universitare, în diferite proiecte de cercetare, însă activitatea de scriere și redactare a tezei de doctorat vă aparține în totalitate. Veți primi sugestii, observații, recomandări, vi se va explica unde ați greșit și cum ați putea să îmbunătățiți lucrarea, dar de fiecare dată când vă veți așeza în fața computerului personal pentru a vă transpune ideile în cuvinte… veți fi singuri. Pandemia din ultimul an și jumătate a acutizat și mai mult acest sentiment de solitudine, îndepărtându-ne de biblioteci și anulându-ne posibilitatea de a participa fizic la conferințe și de a interacționa cu alți cercetători. Pentru cei care am finalizat doctoratul în această perioadă, efortul de a ne păstra concentrarea și motivația a fost semnificativ mai mare, transformând o experiență deja solitară într-una… dezolantă.
  2. Pe lângă redactarea tezei de doctorat, va trebui să publicați și câteva articole științifice (cel puțin două în domeniul Științe ale Comunicării) și să participați la conferințe internaționale. Aceste activități au o contribuție semnificativă în ceea ce privește dezvoltarea abilităților de comunicare științifică, dar vor presupune și eforturi suplimentare de scriere, analiză și sintetizare, determinându-vă, de cele mai multe ori, să explorați și domenii conexe celui în care vă desfășurați cercetarea doctorală.
  3. Nu în ultimul rând, trebuie să fiți pregătiți să renunțați la timpul vostru liber pentru o perioadă destul de lungă și, implicit, să vă distanțați puțin (sau mai mult) de cei dragi. Aveți nevoie de sprijinul și de înțelegerea celor apropiați deoarece scrierea unei teze de doctorat presupune multe ore de lucru individual și disponibilitatea de a-ți impune un ritm alert și constant de muncă. Există și riscul de burnout, adică de epuizare fizică, psihică și emoțională, pe care nu îl puteți neglija, mai ales în ultimele luni înainte de susținerea tezei. Aveți grijă de sănătatea voastră mintală, planificați-vă cu atenție activitățile și nu ezitați să cereți ajutorul dacă simțiți că vă apropiați de un punct critic. De asemenea, discutați cât mai mult cu alți doctoranzi, exteriorizați-vă gândurile sau trăirile și încercați să vă încurajați reciproc în această călătorie.

În ceea ce mă privește, anii de doctorat au reprezentat una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții mele de până acum. Am muncit enorm, am renunțat la multe lucruri pentru a finaliza la timp lucrarea, dar am avut și satisfacții imense. Sunt recunoscătoare că am putut să colaborez cu cei mai buni profesioniști în domeniul comunicării, respectiv în cel bancar și că am avut șansa de a face parte dintr-o comunitate academică extraordinară, formată din profesori pe care îi admir și de la care am avut și am ce învăța în continuare. Ca planuri de viitor, îmi doresc să continui cercetarea științifică, integrând-o (și mai mult) în activitatea mea profesională și să-mi public teza de doctorat, un demers firesc de valorificare a acestor ani de muncă neîntreruptă. Totodată, voi relua programul de recenzii săptămânale pe acest blog, pe care l-am suspendat temporar în luna mai pentru a-mi dedica fiecare moment liber scrierii tezei și a celorlalte articole științifice.

Un alt lucru pe care îmi doresc să-l menționez este acela că obținerea titlului de doctor nu reprezintă sfârșitul unei călătorii, ci doar o validare a muncii tale până într-un anumit punct, de unde vei continua ulterior cercetarea la un nivel și mai sofisticat. Să avem, așadar, inspirație pentru proiecte excepționale și să ne păstrăm entuziasmul și dorința de cunoaștere!

Cântec de leagăn de la Auschwitz

Uneori, când realitatea îți zgârie inima, e mai bine să o eviți visând cu ochii deschiși.

Mario Escobar

Cum îți poți păstra speranța în infern? Cum să-ți găsești puterea de a continua să lupți când ești înconjurat de moarte, de suferință, de abrutizare? Cât poți rezista fără hrană, fără un semn de umanitate din partea cuiva, fără iubire? Povestea lui Helene Hannemann, o asistentă medicală germană ajunsă împreună cu familia în lagărul de la Auschwitz în mai 1943, reprezintă o mărturie cutremurătoare despre spiritul de sacrificiu al unei mame, dar și despre capacitatea unor ființe umane de a răspândi lumina în jurul lor, chiar și în cea mai profundă beznă. Helene a pășit în infernul de la Auschwitz fără să-și imagineze că oamenii ar putea crea un astfel de loc al terorii și al dezumanizării, în care nici măcar sufletele inocente ale copiilor să nu aibă vreo șansă în fața cruzimii călăilor…

Curajul și devotamentul lui Helene devin un far călăuzitor pentru celelalte victime ale lagărului, care încearcă să supraviețuiască fiecărei zile, agățându-se chiar și de cea mai firavă speranță că ar exista, totuși, viață dincolo de chin și de moarte. Helene a ales în mod benevol să își însoțească familia în lagăr, după ce liniștea lor a fost zdruncinată, într-o dimineață oarecare când se pregăteau să meargă la muncă sau la școală, de vestea că toți etnicii sinti și romi din Germania trebuie să fie internați în „tabere speciale”. Chiar dacă doar soțul și cei cinci copii ai cuplului erau de etnie romă, Helene nici măcar nu a luat în considerare opțiunea de a beneficia de „rasa ei pură” și de a rămâne acasă, în timp ce toți cei dragi erau duși într-un loc necunoscut, de unde era posibil să nu se mai întoarcă niciodată.

Familia a fost despărțită însă în lagăr, bărbații fiind separați de soțiile și de copiii lor imediat ce ajungeau, iar Helene și-a asumat imediat misiunea de a lupta pentru viețile lor și ale celorlalte suflete nevinovate cărora le-a fost distrusă copilăria. Având cunoștințe medicale, ea se angajează imediat la spitalul lagărului, unde îl cunoaște pe cumplitul doctor Mengele. Acesta îi propune să organizeze și să conducă o școală dedicată copiilor din lagăr, o ofertă aparent stranie, ținând cont că venea din partea cuiva care începuse deja înfiorătoarele sale experimente pe gemeni… Helene nu înțelegea în ce condiții cineva atât de crud ar depune eforturi ca toți acei copii chinuiți să beneficieze de educație, de mâncare bună sau de un loc în care să se joace. În ciuda îndoielilor, ea acceptă propunerea doctorului, gândindu-se că cei mici aveau nevoie de o rază de speranță, chiar dacă lumina ei se va stinge rapid… „Cântec de leagăn de la Auschwitz” este povestea adevărată a unei femei loiale și curajoase, care a luptat cu dârzenie până în ultima clipă, visând că, într-o zi, acel coșmar se va încheia, iar familia ei se va putea reuni…

Puterea răului: cum ne domină negativitatea și cum o putem supune voinței

Evitarea răului este mult mai importantă decât facerea de bine în relațiile cu persoane iubite, copii, prieteni, colegi sau cu oricine altcineva. Nu contează atât de mult ce le faceți celorlalți. Contează ce nu le faceți.

John Tierney & Roy J. Baumeister

Dacă ați ști că o critică pe care o aduceți cuiva ar putea să dărâme echilibrul emoțional al acelei persoane, ați căuta o modalitate mai delicată de a vă exprima nemulțumirea? Sau, poate, dacă acea persoană este chiar partenerul de viață, veți avea mai multă grijă înainte să-l acuzați de ceva, asigurându-vă că nu comiteți o eroare fundamentală de atribuire, care constă în învinuirea celuilalt pentru un comportament negativ, fără a încerca să descoperi mai întâi ce situație externă l-a determinat? Desigur, efectul negativității funcționează în ambele direcții, iar dacă, de exemplu, tu ești cel care procedează corect, în timp ce o persoană din grupul tău (cum ar fi un coleg de serviciu) acționează într-un mod egoist sau injust, s-ar putea ca energia și entuziasmul să îți fie serios afectate, iar calitatea muncii tale să scadă într-un mod dramatic. Cum putem diminua atunci puterea contagioasă a răului?

Această carte ne arată cum să învățăm din experiențele negative și prin ce modalități putem evita, în viitoarele noastre interacțiuni, să fim superficiali și impulsivi, având grijă, în același timp, să ne protejăm pe noi înșine de posibilele „mere stricate”. Unul dintre cele mai simple principii pe care le putem urmări este Regula lui Patru. Aceasta se bazează pe premisa că este nevoie de patru lucruri bune pentru a depăși un lucru rău. Cu alte cuvinte, dacă ai greșit în fața cuiva o singură dată, ar trebui să faci de patru ori un lucru bun pentru a repara acel afront. Creierul nostru reține cu mai multă ușurință ceea ce este negativ sau periculos deoarece acesta este cel mai eficient mod de autoprotejare. Atunci când primim o critică sau când o persoană dragă ne rănește sentimentele, creierul intră în alertă și încearcă să elimine acea sursă a răului prin negarea propriei culpabilități și/sau prin întreruperea relației respective. Pentru a evita situațiile de acest fel, am putea să ne amintim de fiecare dată când urmează să spunem cuiva ceva neplăcut cât de greu va fi să redobândim încrederea acelei persoane și să-i restabilim echilibrul interior.

Însă care este modalitatea corectă prin care am putea să ne exprimăm o nemulțumire justificată? Am putea folosi puterea răului în avantajul nostru? Da, există linii directoare după care ne putem ghida pentru a transmite observații critice într-un mod elegant și constructiv. Probabil cea mai frumoasă idee pe care am desprins-o în urma lecturii acestei cărți se referă la Regula de Aur Negativă, un principiu valabil atât în relațiile personale, cât și în cele profesionale. Evitați să faceți rău de fiecare dată când aveți posibilitatea (și mereu se poate), iar dacă este absolut necesar să criticați… gândiți-vă cum ați putea ajuta persoana respectivă să fie mai bună. Vorbiți. Ascultați. Încercați să înțelegeți. Învingeți negativitatea care vă înconjoară și construiți-vă o viață frumoasă. Chiar dacă este mai puternic decât binele, răul poate fi doborât… Întotdeauna.

Dumnezeu: o istorie umană

Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul și tot ceea ce se găsește în el. Aplicăm experiența noastră personală la tot ceea ce întâlnim – uman sau nu. Făcând asta, nu doar că umanizăm lumea; umanizăm și zeii despre care credem că au creat-o.

Reza Aslan

Când au ajuns oamenii să creadă în spiritualitate? Ce anume i-a determinat să înceapă să „elibereze” imagini din piatră care să populeze lumea de dincolo de ei? Este Homo sapiens prima specie umană care și-a imaginat natura divină? Când a început omul să construiască ritualuri complexe în relația sa cu divinitatea? Unii savanți au susținut că primele dovezi privind exprimarea credinței religioase sunt reprezentate de artefactele descoperite în perioada Paleoliticului Superior (între 10.000 și 40.000 de ani în urmă). Pe de altă parte, descoperirile arheologice mai recente arată că și neanderthalienii „și-au gravat credințele pe pereții grotelor”… Să se fi născut imboldul religios chiar cu sute de mii de ani în urmă, încă de la Adam și Eva?

Ipoteza lui Reza Aslan este aceea că omul a creat religia atunci când a conștientizat că are un suflet și, cel mai probabil, acesta e nemuritor. Din acel moment, el a început să-și imagineze o prezență divină, un stăpân al întregii lumi, o ființă capabilă să dea viață unei bucăți de lut. Până să ajungem la o imagine monoteistă a lui Dumnezeu, acesta a fost reprezentat în mii de forme distincte de-a lungul istoriei umanității, ajungând, în cele din urmă, să fie El însuși un Om.

Autorul ne propune un adevărat tratat de istorie a religiilor și a spiritualității umane, o călătorie în timp spre originile credinței, de la sistemele politeiste din Mesopotamia, Grecia sau Egipt până la nașterea mozaismului (Dumnezeu este unul), a creștinismului (Dumnezeu este trei) și, ulterior, a islamului (Dumnezeu este totul). Există nenumărate perspective ale umanității în raport cu divinitatea, toate diferite la suprafață, dar în realitate, esența lor este aceeași. Dumnezeu reprezintă o singură realitate. Iar acea realitate se află în noi înșine.

Specia rebelă

Miracolul creativității umane nu constă în apariția din senin a noilor idei, ci în faptul că depunem atât de mult efort cerebral pentru a le dezvolta.

David Eagleman & Anthony Brandt

Suntem predispuși să inovăm, să inventăm în permanență noi modalități de a rezolva probleme complexe, să deschidem drumuri, să construim punți sau să creăm lumi. Creierul nostru este ca o „pădure de interconexiuni”, din care se pot naște idei neașteptate sau se pot imagina soluții surprinzătoare, cu condiția de a continua să explorezi, chiar și atunci când ai impresia că ai găsit răspunsul dorit. Autorii lansează ipoteza că esența creativității umane s-ar afla în curajul fiecărui om de a depăși ceea ce este convențional sau ușor de obținut. Creierul este construit într-un mod care îl obligă să fie eficient, ceea ce înseamnă că prima lui propunere este, de obicei, cea mai accesibilă, însă o mentalitate creativă nu se va opri niciodată la opțiunea comodă… Un inovator va continua să „sape” până va găsi acea idee genială care va revoluționa arta, știința sau tehnologia.

Cum apar însă ideile? Există trei strategii de bază pe care mintea noastră le poate utiliza pentru a înnoi lumea. Prima dintre ele este deformarea, operațiune cognitivă care constă în reinterpretarea prototipurilor, creând noi versiuni sau variații pe teme preexistente. Aceasta se bazează pe tendința inovatorilor de a nu accepta niciodată o soluție ca fiind una definitivă: mereu se pot găsi noi modalități de a îmbunătăți un produs, o operă, un concept. O altă unealtă creativă este fragmentarea, care se referă la demontarea a ceea ce avem deja, remodelând și reconstruind realitatea. Una dintre cele mai interesante mostre ale utilizării tehnicii fragmentării în arta vizuală este cea a împărțirii unei imagini în pixeli (părți foarte mici), operațiune care stă la baza universului digital actual. Nu în ultimul rând, creierul nostru poate apela și la strategia mixării, prin intermediul căreia mai multe surse sunt unite în moduri surprinzătoare (de exemplu, Sfinxul egiptean care a rezultat din alăturarea omului cu leul).

De ce alegem inovația în detrimentul predictibilității? De ce oamenii simt nevoia să fie creativi când drumul bătătorit reprezintă o opțiune atât de convenabilă? Se pare că mintea umană are nevoie încontinuu de informații noi pentru a-și desăvârși modelul despre lume. Pe lângă setea de cunoaștere, oamenii rămân, în esență, niște ființe sociale. În încercarea noastră de a ne apropia de cei din jur și de a crea legături solide, căutăm neîncetat noi modalități de a le trezi admirația sau surpriza. Nu vrem ca oamenii pe care îi apreciem sau iubim să se plictisească alături de noi… Creativitatea devine, în aceste situații, un mod de a sparge rutina din relațiile noastre și de a ne stimula mental unii pe ceilalți… Nu există o limită în capacitatea omului de a crea. Tot ce ne înconjoară poate fi deformat, fragmentat, combinat… Viitorul omenirii se (re)scrie permanent cu fiecare proces creativ sau schimb de idei… „Cultura umană este pentru totdeauna o lucrare în curs de execuție”, iar datoria noastră este aceea de a contribui la desăvârșirea acestei minunate opere de artă… umanitatea.

Lady L.

Tot ce vreau să zic este că, dacă oamenii ar fi cedat întotdeauna la ce e mai omenesc în ei, de multă vreme nu ar mai fi fost oameni.

Romain Gary

Romain Gary ne invită să pășim dincolo de aparențele strălucitoare și de fastul aristocrației victoriene, în lumea interioară a respectabilei Lady L., considerată un model de urmat pentru doamnele din înalta societate britanică de la începutul secolului XX. Ajunsă la frumoasă vârstă de 80 de ani, Lady L. pare să aibă tot ce și-ar putea dori: o familie împlinită, influență în cele mai importante cercuri decizionale din Anglia acelor timpuri, o avere impresionantă, obiecte de artă prețioase… Cine ar crede că în spatele acestei imagini somptuoase se pot ascunde secrete incredibile, povești nespuse despre dragoste și crime, amintiri îngropate sub straturi de minciuni și de trădări continue?

Confruntată cu perspectiva demolării pavilionului de vară, refugiul și sanctuarul ei intim, Lady L. decide să se destăinuie, pentru prima dată, în legătură cu propriul trecut. Confidentul ei este Sir Percy, Poetul-Laureat al Curții regale, cel care o iubește în secret de peste 40 de ani, „cu obstinația sălbatică a firilor cu adevărat distinse”. Vrăjit de noblețea și de distincția prietenei sale, Sir Percy nu ar fi bănuit niciodată că dincolo de reputația ei imaculată s-ar putea afla chiar și cea mai vagă umbră a păcatului…

Lady L. începe să-și depene povestea fără să-i aducă nicio cosmetizare, având o ușoară satisfacție că a reușit să-și construiască din cioburile tinereței sale zbuciumate o imagine publică perfectă. Lady L., această doamnă desăvârșită din înalta societate engleză, muză a marilor scriitori și apropiată a familiei regale, și-a început ascensiunea pe scara socială pe… trotuar. Sir Percy află cu stupefacție că „scumpa” lui Diane, cea pe care nu o văzuse niciodată făcând ceva compromițător sau denigrant, a fost, în realitate, Annette Boudin, o tânără nevoită să-și vândă trupul pentru a supraviețui.

Frumusețea ei nu trece însă neobservată, iar Annette ajunge în curând în atenția unuia dintre cei mai influenți interlopi francezi… Acesta îi face cunoștință cu Armand Denis, bărbatul de care se va îndrăgosti nebunește, cu toate că inima lui este promisă unei rivale neînduplecate și imposibil de învins… omenirea. Armand este hotărât să schimbe cursul istoriei și să salveze lumea, chiar dacă, pentru a atinge acest ideal, ar trebui să dărâme convenții sociale și să-i ucidă pe cei aflați la putere. Annette visează să-i fie alături, dar cum ar putea să lupte împotriva ei? Cum să zdruncine măcar puțin concepția idealizată pe care iubitul ei o are despre umanitate? Cum să-i arate că nu fraternitatea, egalitatea și libertatea vor salva omenirea, ci dragostea? Scrisă cu eleganță, ironie fină și umor, această carte ne propune o altă perspectivă asupra măreției idealurilor, arătându-ne și partea lor întunecată, mai puțin romantică, dar apropiată de realitatea unor vremuri în care crimele erau privite cu indulgență dacă scopul era unul înalt sau nobil.

Trăind cu zeii

… ne putem apropia de paradis numai dacă învățăm să trăim așa cum se cuvine cu semenii noștri.

Neil MacGregor

Urmele pe care le lăsăm pe acest Pământ poartă cu ele amintirea strămoșilor noștri. În gesturile, cuvintele sau credințele noastre din prezent se află rămășițele unor comunități pierdute în timp, dar încă vii prin poveștile pe care ni le-au transmis, povești dezvăluite de cercetările arheologice sau de comorile ascunse prin muzeele lumii. Gândită ca o fascinantă călătorie de-a lungul istoriei umanității, această carte ne prezintă nu doar locuri încărcate de semnificație religioasă sau obiecte pe care diferite popoare ni le-au lăsat moștenire, îmbogățind astăzi colecțiile unor instituții culturale ca British Museum, ci și activități umane, stiluri de viață, credințe și civilizații.

Identitatea unei comunități se construiește în condițiile împărtășirii acelorași ritualuri, precum și reprezentării unui imaginar colectiv. Apartenența la un grup este determinată în mare măsură de modul în care ne proiectăm în univers, de narațiunile pe care ni le imaginăm pentru a da un sens existenței și rolului nostru în această lume. Neil MacGregor, istoric de artă și fost director al British Museum, ne invită să cunoaștem câteva dintre cele mai valoroase artefacte din colecția muzeului pe care l-a condus, printre acestea aflându-se și Omul Leu, cea mai timpurie reprezentare a unui mit plăsmuit de mintea umană. Acest obiect a fost construit în urmă cu 40.000 de ani, într-o comunitate relativ restrânsă (câteva zeci de oameni), demonstrând existența unor sisteme de credințe chiar și în cadrul societăților ale căror eforturi erau, în general, canalizate spre asigurarea supraviețuirii.

În ciuda timpurilor grele și resurselor limitate, oamenii și-au definit dintotdeauna spiritualitatea prin implicarea în activități care îi aduceau împreună (de exemplu, aceea de a se ruga, de a cânta sau de a participa la diverse ceremonii de inițiere), apropiindu-i, în același timp, de divinitate sau de o dimensiune supranaturală a existenței. „Am trăit cu zeii mai înainte să trăim unii cu alții”, conchide autorul, referindu-se la impresionantele spații sau monumente sacre pe care oamenii le-au construit pentru a-și desfășura ritualurile religioase, cu mult timp înainte de a avea primele civilizații urbane. Istoria ne arată că suntem (și) ceea ce credem, de aceea consider că este esențial să ne înțelegem trecutul și să cunoaștem poveștile din spatele credințelor noastre pentru a putea, ulterior, să construim un viitor bazat pe toleranță și respect față de ceilalți, precum și față de propriul bagaj cultural.

Psihoterapia lui Dumnezeu

… cuvântul, într-adevăr, metamorfozează reprezentarea timpului și oferă acces spre o lume nesesizată metafizic, aceea a cerurilor spre care te îndrepți, ca să trăiești după moarte.

Boris Cyrulnik

Poate fi Dumnezeu un psihoterapeut? Are credința un efect de reziliență pentru oamenii care tocmai au trecut printr-o traumă? Cum au perceput supraviețuitorii lagărelor de concentrare relația lor cu divinitatea? Unul dintre aceștia, prieten apropiat al scriitorului Elie Wiesel, ar fi spus: „Dumnezeu este în suferință după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El”. Ne putem vindeca suferința prin rugăciune? Boris Cyrulnik ne prezintă viziunea unui neuropsihiatru despre modul în care religiozitatea și atașamentul față de sacralitate ne pot transforma viețile în adevărate călătorii spirituale sau ne pot îndepărta definitiv de oamenii cu credințe diferite de a noastră.

Relația umanității cu divinitatea începe din copilărie. Nu, nu ne naștem credincioși, dar asimilăm, odată cu limba maternă, și religia părinților noștri. Îi privim cum se închină, mergem la biserică împreună cu ei, respectăm aceleași sărbători, ne rugăm împreună și devenim membri ai comunității religioase din care ei fac parte. La vârsta de 6-8 ani, creierul copilului este suficient de dezvoltat încă să ajungă la reprezentarea morții și a timpului, iar rolul religiei devine, din acest moment, unul covârșitor în ceea ce privește evoluția lui ca ființă umană, învățându-l cum să se comporte pentru a avea o viață frumoasă și pentru a dobândi, în cele din urmă, veșnicia.

Iubindu-L pe Dumnezeu, foarte mulți copii învață să se iubească pe ei înșiși. Autorul afirmă: „Când Dumnezeu îți dă încredere în tine, ai din ce în ce mai puțină nevoie de El”. Chiar dacă nu ne îndepărtăm de divinitate și nu încetăm să credem, tindem cumva să ni-L imaginăm pe Dumnezeu singur, deasupra tuturor, așezat pe un piedestal la care nu putem avea niciodată acces. Practic, trăim un atașament „amorțit”, pe care doar riscul unei pierderi îl poate reactiva și însufleți. Studiile arată că și înaintarea în vârstă ne (re)întărește relația cu divinitatea: memoria trecutului devine din ce în ce mai puternică cu cât performanțele memoriei de scurtă durată scad, iar oamenii se întorc la Dumnezeu și la anii fericiți ai copilăriei.

Religia are beneficii incontestabile din perspectiva consolidării grupurilor, a creării sentimentului de apartenență și a menținerii sănătății mintale. Oamenilor nu le mai este frică să trăiască știind că Cineva veghează asupra lor și îi iubește necondiționat. Însă cum se raportează ei la ceilalți, la oamenii care au altă credință sau nu cred deloc? Consider că toleranța este una dintre cele mai importante valori pe care ar trebui să le cultivăm încă din copilărie, indiferent de religie. Lumea nu poate fi salvată decât prin iubire… iar fiecare dintre noi avem posibilitatea de a o transforma într-un loc mai bun, doar iubindu-i și respectându-i pe cei din jurul nostru.

Cartea a apărut în 2018 la Editura Litera, în colecția Introspectiv.